Cinci povestitori de mare clasă

- conferinţele "The Power of Storytelling", Bucureşti, 5-6 octombrie 2012 -

Timp de cîteva zile, în Bucureşti a venit o cavalerie de jurnalişti americani. Spun „cavalerie“, pentru că nu mi-i pot închipui venind altfel din America şi pînă în România decît pe cal. Jurnaliştii ca ei nu pot merge cu avionul sau cu vaporul transatlantic, veţi vedea mai încolo de ce. Exagerez, desigur, dar e de dragul poveştii. Povestea e şi motivul pentru care cei nouă reporteri, eseişti, producători americani au fost invitaţi să le vorbească participanţilor la cea de-a doua ediţie a Conferinţei de jurnalism narativ „The Power of Storytelling“, organizată de energica echipă de la Decât o revistă.

Jurnalismul narativ (sau „non-ficţiune literară“, sau „jurnalism literar“) este un gen hibrid care foloseşte mijloacele puse la dispoziţie de literatură pentru a aşeza în pagină informaţia, astfel încît ea să devină poveste, fără a compromite în vreun fel exactitatea datelor realităţii. În vreme ce în America există deja o tradiţie de zeci de ani, începută de jurnalişti-scriitori cum ar fi Tom Wolfe sau Hunter S. Thompson, şi promovată intens de publicaţii ca Esquire sau The New Yorker, în Europa lucrurile sînt de-abia la început. De aceea, cele două zile au fost o şansă pentru participanţi (mai puţini jurnalişti, mai mulţi PR, HR, CEO etc.) de a afla de la nişte maeştri ai genului care sînt mizele jurnalismului narativ, cum poţi scrie mai bine, care sînt condiţiile pentru ca o poveste să devină interesantă, cum îi ţii pe cititori aproape, cum se împacă subiectivitatea cu obiectivitatea, cum poate o istorie extrem de personală să facă diferenţa, cum spui povestea unei vieţi pe care n-ar fi aflat-o nimeni niciodată, dacă tu n-ai fi petrecut cîteva luni bune de documentare şi alte cîteva săptămîni ca să scrii un text despre asta. Nu ştiu cum aş putea scrie altfel despre o asemenea conferinţă decît povestind, aşa că ceea ce va urma e povestea zilei de vineri, 5 octombrie 2012, cînd în sala New York a Hotelului Pullman s-au întîmplat nişte lucruri care merită puse pe hîrtie şi date mai departe.

Jacqui Banaszynski

Jacqui a fost nominalizată la Pulitzer, categoria „reportaj internaţional,“ în 1986, pentru textele ei despre foametea din Etiopia (era prima oară cînd călătorea în afara Americii), iar doi ani mai tîrziu a cîştigat Pulitzer-ul pentru „feature writing“, pentru „AIDS in the Heartland“, o serie de articole despre viaţa şi moartea unui cuplu de fermieri gay. Cu „AIDS in the Heartland“, un subiect controversat în anii în care lumea de-abia începea să vorbească despre SIDA, Jacqui a ales să treacă dincolo de statistici şi cifre şi a petrecut cincisprezece luni în compania celor doi parteneri, pînă în ultimele lor clipe, spunînd apoi povestea lor cu onestitate, compasiune şi responsabilitate. Efectul acestui text asupra unei comunităţi care încă nu înţelegea ce i se întîmplă a fost extrem de puternic. Jacqui pare că ar fi în stare să reziste o săptămînă întreagă fără să doarmă şi e Knight Chairman in Editing la Missouri School of Journalism. La Bucureşti a vorbit despre nevoia noastră de poveşti şi despre datoria jurnalistului de a căuta aceste poveşti şi de a le spune apoi mai departe. Poveştile dau sens lumii din jur, ele fac ordine în noi şi ne apropie de ceilalţi. Cînd o asculţi pe Jacquie vorbind despre meseria ei, despre etica scrisului, despre anxietăţile şi singurătatea jurnalistului de cursă lungă, ţi se pare că ar trebui să se întîlnească cu redacţiile tuturor publicaţiilor din lume, să le spună şi lor că, dacă tot ne-am petrecut începuturile umanităţii scriind şi desenînd pe pietre, în peşteri, urmează de-acum să scriem pe stele, şi că munca unui jurnalist contează în măsura în care spune poveşti care trezesc amintiri, explică, răscolesc, răcoresc, amuză, pun în context, dau formă vieţilor noastre, pun lucrurile în mişcare. În finalul intervenţiei ei, Jacqui l-a citat pe Bruce Springsteen, care a ţinut în acest an o conferinţă la South by Southwest şi le-a spus aşa tinerilor muzicieni: „Deschideţi-vă urechile şi inimile. Nu vă luaţi prea în serios, şi luaţi-vă cît se poate de în serios. Nu vă faceţi griji. Muriţi de grijă. Aveţi o încredere de fier, dar îndoiţi-vă – asta vă ţine treji şi alerţi. (...) Şi, în fine, amintiţi-vă că it’s only rock’n’roll“.

Chris Jones

Pe Chris îl văzusem cu cîteva zile înainte, cînd Evan Ratliff (de la The Atavist şi Wire) i-a luat un interviu pentru seria de podcast-uri pe care le face în colaborare cu Longform (http://longformpodcast.tumblr.com/). A cîştigat de două ori National Magazine Award for Feature Writing pentru „Home“, istoria a trei astronauţi „naufragiaţi“ pe Staţia spaţială internaţională în momentul exploziei navetei Columbia, şi pentru „The Things That Carried Him“, povestea cumplit de emoţionantă a drumului către casă al trupului unui soldat american mort în Irak. Chris e writer-at-large (un fel de „scriitor pe larg“) pentru Esquire şi e plătit ca să scrie cîte şase texte pe an. Texte pentru care se documentează luni întregi, texte neliniştitoare, puternice, texte care fac dreptate personajelor în jurul cărora sînt construite, texte vii, pe care nu te mai saturi să le citeşti. În timpul interviului de miercuri, am aflat cam de cît noroc ai nevoie ca să fii angajat la Esquire, cum trebuie să te îndrăgosteşti de personajele despre care scrii (magicianul Teller, de pildă), cum treaba jurnaliştilor e să afle secretele, felul în care s-au întîmplat lucrurile, funcţionarea naraţiunii reale, motivaţiile şi contextul ei, cum obiectivitatea e o iluzie, iar distanţa faţă de subiect – o prostie, cum cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci e să te asiguri că povestea pe care o spui e 100% adevărată. Vineri, Chris a venit în sala New York a Hotelului Pullman în şlapi (murea de emoţie şi îi era teamă să nu transpire cît un ocean). Şi ne-a spus că i se întîmplă să aibă momente în care se întreabă de ce scrie, de ce nu salvează vieţi, mai bine, şi atunci îşi aduce aminte că oamenii vor să-şi spună povestea şi că uneori e suficient ca un text să facă să rîdă o persoană sau două pentru ca el să merite scris. E foarte simplu. De altfel, pe Chris Jones l-a apucat o criză cumplită de rîs în timpul conferinţei colegului lui de la Esquire, Mike Sager.

Mike Sager

Sager e un rock star al jurnalismului („poetul beat al jurnalismului american“, spune Walt Harrington), a lucrat pentru Rolling Stone, Washington Post, GQ. De 15 ani e writer-at-large pentru Esquire. A publicat texte despre heroinomani şi Marlon Brando, despre naziştii americani şi conflictul din Gaza, a scris cărţi, articolele lui au inspirat filme (aţi văzut Boogie Nights?), a cutreierat lumea în lung şi-n lat şi, în general, pare că nu îi e frică de nimic. Vorbeşte cu aceeaşi căldură ca Jacqui şi Chris, ca şi cum cel mai simplu lucru din lume ar fi să trăieşti o vreme cu o gaşcă de dealeri din Los Angeles, cu veterani expaţi din Thailanda, cu membrii Naţiunii Ariene din Chicago sau cu o familie de mormoni din Arizona. Asta face Mike: îşi alege povestea, merge acolo unde ea se întîmplă şi stă pînă cînd află cît mai multe, pînă cînd înţelege şi poate spune povestea mai departe. Textele lui fac uneori cît două romane bune la un loc şi reuşesc să transforme realitatea în cea mai bună ficţiune pe care aţi citit-o vreodată. La Bucureşti, Mike a vorbit despre „suspendarea neîncrederii“ („suspending disbelief“). În ficţiune, asta înseamnă să pui între paranteze lipsa de încredere în povestea pe care ţi-o spune scriitorul. În non-ficţiune, asta înseamnă – crede Sager – să pui între paranteze toate părerile preconcepute pe care le ai despre un personaj şi să-l laşi să vorbească, chiar dacă personajul respectiv e un impostor sau un criminal. Ca să poţi scrie despre el, trebuie să asculţi ce are de spus. Fosta soţie a lui Sager zicea despre Mike că ar fi în stare să scrie ceva drăguţ şi despre Hitler. „Normal – răspunde Sager – doar Ava îl iubea pe Hitler, nu?“ Un text bun porneşte de la dorinţa de a te pune în pielea personajului tău. „Nu poţi şti ce crede de fapt un politician tembel, dacă ţipi la televizor cînd vorbeşte. Trebuie să-l asculţi ca să pricepi ce spune.“ În vacarmul mediatic de la noi, lecţia lui Mike pare că vine din altă lume.

Starlee Kine

Arată ca Wendy din Peter Pan şi pare că e cea mai bună prietenă a Mirandei July. Primul ei proiect a fost un documentar despre o vecină care era convinsă ca Starlee e traficantă de droguri, aşa că punea post-it-uri peste tot cu „În apartamentul 3 se vînd droguri“. Cineva de la emisiunea This American Life a auzit povestea, i-a luat interviu lui Starlee, şi doi ani mai tîrziu a ajuns să lucreze pentru unul dintre cele mai celebre show-uri radio din America. M-a cucerit iremediabil cînd ne-a povestit că a înregistrat un material după ce s-a despărţit de iubitul ei şi, tot ascultînd piese triste despre despărţiri, s-a hotărît să scrie şi ea una care să-l aducă pe infam înapoi. Şi l-a sunat pe Phil Collins ca să-i ceară sfatul (puteţi asculta aici ce-a ieşit: http://www.thisamericanlife.org/radio-archives/episode/339/break-up/). Starlee are tot felul de metode de explorare a realităţii, iar realitatea ar trebui să-i fie etern recunoscătoare pentru energia şi năzbîtiile ei. La finalul conferinţei, Starlee ne-a dat adresa ei din Brooklyn, unde aşteaptă să-i trimitem ideea la care ţinem cel mai mult şi pe care vrem să i-o încredinţăm ei, ca să ştim că e în siguranţă, că n-o să zboare din mintea noastră şi n-o să se mai întoarcă niciodată.

Travis Fox

A primit primul premiu Emmy acordat unui producător de conţinut video pentru web. A lucrat la Washington Post, după care şi-a făcut propria firmă de producţie. Nevasta lui e din România, aşa că vorbeşte româna cu un accent delicios. La Bucureşti ne-a prezentat Law and Disorder, un documentar la care este coproducător şi care a fost nominalizat la Emmy. Povestea e destul de incredibilă: la cîteva zile după dezastrul uraganului Katrina, în debandada generală, poliţia a împuşcat oameni nevinovaţi, invocînd legea marţială. Documentarul porneşte de la mărturia unei mame care susţine că poliţia i-a împuşcat fiul, adună martori, descurcă firele (realizarea lui a durat trei ani) şi duce, în cele din urmă, la condamnarea poliţiştilor responsabili pentru crimă. E un exemplu perfect pentru puterea jurnalismului de a face dreptate.

Şi asta a fost doar prima zi. În cea de-a doua, au urmat încă patru povestitori la fel de extraordinari şi cîteva workshop-uri pentru cei puţini şi foarte norocoşi. Pentru mine, conferinţele „The Power of Storytelling“ au fost o cură de vitamine administrată cu un zîmbet larg şi credinţa că, în ciuda a tot ce se întîmplă în jur, jurnalismul va avea întotdeauna de spus poveşti care să conteze.

Foto: T. Vintiloiu