Cinci povestitori de mare clasă

Publicat în Dilema Veche nr. 452 din 11-17 octombrie 2012
Cinci povestitori de mare clasă jpeg

- conferinţele "The Power of Storytelling", Bucureşti, 5-6 octombrie 2012 -

Timp de cîteva zile, în Bucureşti a venit o cavalerie de jurnalişti americani. Spun „cavalerie“, pentru că nu mi-i pot închipui venind altfel din America şi pînă în România decît pe cal. Jurnaliştii ca ei nu pot merge cu avionul sau cu vaporul transatlantic, veţi vedea mai încolo de ce. Exagerez, desigur, dar e de dragul poveştii. Povestea e şi motivul pentru care cei nouă reporteri, eseişti, producători americani au fost invitaţi să le vorbească participanţilor la cea de-a doua ediţie a Conferinţei de jurnalism narativ „The Power of Storytelling“, organizată de energica echipă de la Decât o revistă.

Jurnalismul narativ (sau „non-ficţiune literară“, sau „jurnalism literar“) este un gen hibrid care foloseşte mijloacele puse la dispoziţie de literatură pentru a aşeza în pagină informaţia, astfel încît ea să devină poveste, fără a compromite în vreun fel exactitatea datelor realităţii. În vreme ce în America există deja o tradiţie de zeci de ani, începută de jurnalişti-scriitori cum ar fi Tom Wolfe sau Hunter S. Thompson, şi promovată intens de publicaţii ca Esquire sau The New Yorker, în Europa lucrurile sînt de-abia la început. De aceea, cele două zile au fost o şansă pentru participanţi (mai puţini jurnalişti, mai mulţi PR, HR, CEO etc.) de a afla de la nişte maeştri ai genului care sînt mizele jurnalismului narativ, cum poţi scrie mai bine, care sînt condiţiile pentru ca o poveste să devină interesantă, cum îi ţii pe cititori aproape, cum se împacă subiectivitatea cu obiectivitatea, cum poate o istorie extrem de personală să facă diferenţa, cum spui povestea unei vieţi pe care n-ar fi aflat-o nimeni niciodată, dacă tu n-ai fi petrecut cîteva luni bune de documentare şi alte cîteva săptămîni ca să scrii un text despre asta. Nu ştiu cum aş putea scrie altfel despre o asemenea conferinţă decît povestind, aşa că ceea ce va urma e povestea zilei de vineri, 5 octombrie 2012, cînd în sala New York a Hotelului Pullman s-au întîmplat nişte lucruri care merită puse pe hîrtie şi date mai departe.

Jacqui Banaszynski

Jacqui a fost nominalizată la Pulitzer, categoria „reportaj internaţional,“ în 1986, pentru textele ei despre foametea din Etiopia (era prima oară cînd călătorea în afara Americii), iar doi ani mai tîrziu a cîştigat Pulitzer-ul pentru „feature writing“, pentru „AIDS in the Heartland“, o serie de articole despre viaţa şi moartea unui cuplu de fermieri gay. Cu „AIDS in the Heartland“, un subiect controversat în anii în care lumea de-abia începea să vorbească despre SIDA, Jacqui a ales să treacă dincolo de statistici şi cifre şi a petrecut cincisprezece luni în compania celor doi parteneri, pînă în ultimele lor clipe, spunînd apoi povestea lor cu onestitate, compasiune şi responsabilitate. Efectul acestui text asupra unei comunităţi care încă nu înţelegea ce i se întîmplă a fost extrem de puternic. Jacqui pare că ar fi în stare să reziste o săptămînă întreagă fără să doarmă şi e Knight Chairman in Editing la Missouri School of Journalism. La Bucureşti a vorbit despre nevoia noastră de poveşti şi despre datoria jurnalistului de a căuta aceste poveşti şi de a le spune apoi mai departe. Poveştile dau sens lumii din jur, ele fac ordine în noi şi ne apropie de ceilalţi. Cînd o asculţi pe Jacquie vorbind despre meseria ei, despre etica scrisului, despre anxietăţile şi singurătatea jurnalistului de cursă lungă, ţi se pare că ar trebui să se întîlnească cu redacţiile tuturor publicaţiilor din lume, să le spună şi lor că, dacă tot ne-am petrecut începuturile umanităţii scriind şi desenînd pe pietre, în peşteri, urmează de-acum să scriem pe stele, şi că munca unui jurnalist contează în măsura în care spune poveşti care trezesc amintiri, explică, răscolesc, răcoresc, amuză, pun în context, dau formă vieţilor noastre, pun lucrurile în mişcare. În finalul intervenţiei ei, Jacqui l-a citat pe Bruce Springsteen, care a ţinut în acest an o conferinţă la South by Southwest şi le-a spus aşa tinerilor muzicieni: „Deschideţi-vă urechile şi inimile. Nu vă luaţi prea în serios, şi luaţi-vă cît se poate de în serios. Nu vă faceţi griji. Muriţi de grijă. Aveţi o încredere de fier, dar îndoiţi-vă – asta vă ţine treji şi alerţi. (...) Şi, în fine, amintiţi-vă că it’s only rock’n’roll“.

Chris Jones

Pe Chris îl văzusem cu cîteva zile înainte, cînd Evan Ratliff (de la The Atavist şi Wire) i-a luat un interviu pentru seria de podcast-uri pe care le face în colaborare cu Longform (http://longformpodcast.tumblr.com/). A cîştigat de două ori National Magazine Award for Feature Writing pentru „Home“, istoria a trei astronauţi „naufragiaţi“ pe Staţia spaţială internaţională în momentul exploziei navetei Columbia, şi pentru „The Things That Carried Him“, povestea cumplit de emoţionantă a drumului către casă al trupului unui soldat american mort în Irak. Chris e writer-at-large (un fel de „scriitor pe larg“) pentru Esquire şi e plătit ca să scrie cîte şase texte pe an. Texte pentru care se documentează luni întregi, texte neliniştitoare, puternice, texte care fac dreptate personajelor în jurul cărora sînt construite, texte vii, pe care nu te mai saturi să le citeşti. În timpul interviului de miercuri, am aflat cam de cît noroc ai nevoie ca să fii angajat la Esquire, cum trebuie să te îndrăgosteşti de personajele despre care scrii (magicianul Teller, de pildă), cum treaba jurnaliştilor e să afle secretele, felul în care s-au întîmplat lucrurile, funcţionarea naraţiunii reale, motivaţiile şi contextul ei, cum obiectivitatea e o iluzie, iar distanţa faţă de subiect – o prostie, cum cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci e să te asiguri că povestea pe care o spui e 100% adevărată. Vineri, Chris a venit în sala New York a Hotelului Pullman în şlapi (murea de emoţie şi îi era teamă să nu transpire cît un ocean). Şi ne-a spus că i se întîmplă să aibă momente în care se întreabă de ce scrie, de ce nu salvează vieţi, mai bine, şi atunci îşi aduce aminte că oamenii vor să-şi spună povestea şi că uneori e suficient ca un text să facă să rîdă o persoană sau două pentru ca el să merite scris. E foarte simplu. De altfel, pe Chris Jones l-a apucat o criză cumplită de rîs în timpul conferinţei colegului lui de la Esquire, Mike Sager.

Mike Sager

Sager e un rock star al jurnalismului („poetul beat al jurnalismului american“, spune Walt Harrington), a lucrat pentru Rolling Stone, Washington Post, GQ. De 15 ani e writer-at-large pentru Esquire. A publicat texte despre heroinomani şi Marlon Brando, despre naziştii americani şi conflictul din Gaza, a scris cărţi, articolele lui au inspirat filme (aţi văzut Boogie Nights?), a cutreierat lumea în lung şi-n lat şi, în general, pare că nu îi e frică de nimic. Vorbeşte cu aceeaşi căldură ca Jacqui şi Chris, ca şi cum cel mai simplu lucru din lume ar fi să trăieşti o vreme cu o gaşcă de dealeri din Los Angeles, cu veterani expaţi din Thailanda, cu membrii Naţiunii Ariene din Chicago sau cu o familie de mormoni din Arizona. Asta face Mike: îşi alege povestea, merge acolo unde ea se întîmplă şi stă pînă cînd află cît mai multe, pînă cînd înţelege şi poate spune povestea mai departe. Textele lui fac uneori cît două romane bune la un loc şi reuşesc să transforme realitatea în cea mai bună ficţiune pe care aţi citit-o vreodată. La Bucureşti, Mike a vorbit despre „suspendarea neîncrederii“ („suspending disbelief“). În ficţiune, asta înseamnă să pui între paranteze lipsa de încredere în povestea pe care ţi-o spune scriitorul. În non-ficţiune, asta înseamnă – crede Sager – să pui între paranteze toate părerile preconcepute pe care le ai despre un personaj şi să-l laşi să vorbească, chiar dacă personajul respectiv e un impostor sau un criminal. Ca să poţi scrie despre el, trebuie să asculţi ce are de spus. Fosta soţie a lui Sager zicea despre Mike că ar fi în stare să scrie ceva drăguţ şi despre Hitler. „Normal – răspunde Sager – doar Ava îl iubea pe Hitler, nu?“ Un text bun porneşte de la dorinţa de a te pune în pielea personajului tău. „Nu poţi şti ce crede de fapt un politician tembel, dacă ţipi la televizor cînd vorbeşte. Trebuie să-l asculţi ca să pricepi ce spune.“ În vacarmul mediatic de la noi, lecţia lui Mike pare că vine din altă lume.

Starlee Kine

Arată ca Wendy din Peter Pan şi pare că e cea mai bună prietenă a Mirandei July. Primul ei proiect a fost un documentar despre o vecină care era convinsă ca Starlee e traficantă de droguri, aşa că punea post-it-uri peste tot cu „În apartamentul 3 se vînd droguri“. Cineva de la emisiunea This American Life a auzit povestea, i-a luat interviu lui Starlee, şi doi ani mai tîrziu a ajuns să lucreze pentru unul dintre cele mai celebre show-uri radio din America. M-a cucerit iremediabil cînd ne-a povestit că a înregistrat un material după ce s-a despărţit de iubitul ei şi, tot ascultînd piese triste despre despărţiri, s-a hotărît să scrie şi ea una care să-l aducă pe infam înapoi. Şi l-a sunat pe Phil Collins ca să-i ceară sfatul (puteţi asculta aici ce-a ieşit: http://www.thisamericanlife.org/radio-archives/episode/339/break-up/). Starlee are tot felul de metode de explorare a realităţii, iar realitatea ar trebui să-i fie etern recunoscătoare pentru energia şi năzbîtiile ei. La finalul conferinţei, Starlee ne-a dat adresa ei din Brooklyn, unde aşteaptă să-i trimitem ideea la care ţinem cel mai mult şi pe care vrem să i-o încredinţăm ei, ca să ştim că e în siguranţă, că n-o să zboare din mintea noastră şi n-o să se mai întoarcă niciodată.

Travis Fox

A primit primul premiu Emmy acordat unui producător de conţinut video pentru web. A lucrat la Washington Post, după care şi-a făcut propria firmă de producţie. Nevasta lui e din România, aşa că vorbeşte româna cu un accent delicios. La Bucureşti ne-a prezentat Law and Disorder, un documentar la care este coproducător şi care a fost nominalizat la Emmy. Povestea e destul de incredibilă: la cîteva zile după dezastrul uraganului Katrina, în debandada generală, poliţia a împuşcat oameni nevinovaţi, invocînd legea marţială. Documentarul porneşte de la mărturia unei mame care susţine că poliţia i-a împuşcat fiul, adună martori, descurcă firele (realizarea lui a durat trei ani) şi duce, în cele din urmă, la condamnarea poliţiştilor responsabili pentru crimă. E un exemplu perfect pentru puterea jurnalismului de a face dreptate.

Şi asta a fost doar prima zi. În cea de-a doua, au urmat încă patru povestitori la fel de extraordinari şi cîteva workshop-uri pentru cei puţini şi foarte norocoşi. Pentru mine, conferinţele „The Power of Storytelling“ au fost o cură de vitamine administrată cu un zîmbet larg şi credinţa că, în ciuda a tot ce se întîmplă în jur, jurnalismul va avea întotdeauna de spus poveşti care să conteze.

Foto: T. Vintiloiu

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Cum a explicat un comandant al separatiștilor pro ruși înfrângerile suferite în Ucraina FOTO  Captură Video  jpg
Explicația unui comandant separatist pentru înfrângerile din Ucraina: „Luptăm cu trupe NATO”
Propaganda rusă răspândește cea mai mare teorie a conspirației și anume faptul că NATO ar fi trimis trupe să lupte de partea ucrainenilor, iar principala resursă a taberei adverse o reprezintă informațiile.
autostradaa7 SURSA CNAIR jpg
Zeci de firme se bat pentru sutele de milioane de euro alocați unui tronson al Autostrăzii A7
Firmele, 23 la număr, care se bat pentru sutele de milioane de euro alocaţi unui tronson al Autostrăzii A7, Bacău-Neamţ-Paşcani, sunt din România, Turcia şi Ucraina.
Babele de pe Muntele Kremenț au fost avariate de bombardamentele rusești. Foto: Julian Simmonds via Yahoo News.
Babele de pe Muntele Kremenț, victime ale bombardamentelor rusești din Izium
Timp de aproape o mie de ani, babele de pe Muntele Kremenț au vegheat orașul ucrainean Izium.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.