Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm?

Auzisem că am avea un fel de „deltă“ în Bucureşti, un ecosistem apărut în mod miraculos în fosta groapă Văcăreşti, văzusem cîteva fotografii pe care aproape că le-aş fi bănuit de photoshopare intensă dacă n-ar fi fost publicate în National Geographic: o întindere de ape, stufăriş şi verdeaţă, tot felul de păsări hrănindu-şi puii, un peisaj sălbatic înconjurat de blocuri înalte, ca o carte poştală post-apocaliptică, în care-ţi anunţi familia că totul e bine, viaţa reintră în normal şi păsările s-au întors acasă. Şi pentru că şi-aşa sînt de părere că-mi cunosc Bucureştiul prea puţin, am mers în ultima sîmbătă din octombrie la o acţiune de igienizare organizată de Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis, alături de Ministerul Mediului şi Pădurilor. Ca să curăţăm zona Văcăreşti de gunoaie şi, de fapt, să vedem cu ochii noştri minunea despre care a vuit presa în urma apariţiei articolului din National Geographic.

Soare mult, răcoare de toamnă, cam 100 de voluntari îmbrăcaţi bine, cu cîte doi-trei saci de gunoi la ei şi nişte mănuşi mari şi verzi, strîngînd de prin iarbă o sumedenie de ciudăţenii, umplîndu-şi sacii şi punîndu-i la marginea drumului ca pe nişte trofee de vînătoare. Am adunat, în cele două ore şi ceva de cules gunoi: iepuri de pluş, păpuşi, ghiozdane, pături, ambalaje de plastic (de la brînză tofu pînă la sticle de sucuri carbogazoase), şosete, casete, mingi, ziare, mărgele, un întreg arsenal al civilizaţiei moderne, resturile unor vieţi mai mult sau mai puţin fericite. În jurul bălţii Văcăreşti locuiesc cîteva zeci de oameni în nişte cocioabe făcute din carton, cu cîte-un cîine pe lîngă casă, cu bidoane cu apă aduse de la izvor şi cu mulţi copii, foarte mulţi. Se-apropie de noi şi ne întreabă ce facem, de ce strîngem gunoaiele, unii se revoltă şi strigă „să vină Primăria să ne-aducă mîncare şi medicamente la copii“, alţii sînt timizi şi se retrag, o femeie cu doi copii după ea îmi spune că şi-a făcut buletin cu adresă în balta Văcăreşti şi că aşteaptă să le dea „primaru’ Piodone“ o casă, aşa cum le-a promis. Soţul ei face obiecte din papură şi le vinde prin pieţe, din asta trăieşte o familie întreagă. Dacă Ministerul va declara zona rezervaţie naturală, atunci prima mişcare ar fi mutarea acestor oameni în nişte locuinţe decente, cu apă curentă, căldură şi electricitate. În timp ce strîng nişte resturi din stufăriş, apar un cameraman şi un reporter de la Antena 3 care mă întreabă care e recolta şi de cît timp sînt voluntar. Răspund că nu sînt voluntar, sînt jurnalist, e prima dată cînd fac asta. Reporterul îngheaţă, nu se-aştepta să dea peste cineva ca el care s-a dus într-o sîmbătă dimineaţă să strîngă gunoaie de dragul unei rezervaţii care deocamdată e doar un proiect şi al unor păsări pe care nici nu le-a văzut. Ca să ajungi în mijlocul bălţii, îţi trebuie cizme de cauciuc, barcă şi o anumită cunoaştere a locurilor. Fotografiile făcute de Helmut Ignat au tocmai rolul de a suplini această lipsă şi funcţionează ca o momeală vizuală perfectă. Ele au apărut prima dată în mai 2012, însoţind un articol consistent scris de Cristian Lascu, redactorul-şef National Geographic. Era prima dată cînd se vorbea despre asta, ziarele şi televiziunile au preluat rapid ştirea, iar Rovana Plumb, ministrul Mediului, a susţinut iniţiativa National Geographic, înfiinţînd o comisie de specialişti care urmează să stabilească în următoarele luni dacă zona Văcăreşti va fi declarată sau nu arie protejată. În sîmbăta cu acţiunea de igienizare, au venit la faţa locului şi Rovana Plumb, şi secretarul general Mircea Popa, plus cîţiva proprietari care nu au fost încă despăgubiţi pentru terenurile pe care le-au avut în zona Văcăreşti. În timp ce ministrul îi asigură că nu se va declara aria protejată decît după ce toate litigiile de proprietate vor fi rezolvate, o doamnă proprietar mă trage conspirativ de mînecă şi-mi spune: „Domnişoară, nu vă lăsaţi prostită cu păsările astea pe care nu le-a văzut nimeni. Aici sînt interese mai mari“. Da, interesele bucureştenilor, care, în felul ăsta, ar putea primi cîte un metru pătrat în plus de oxigen.  

***

„E momentul să dăm oraşului o gură de oxigen“

– 3 întrebări pentru Cristian Lascu –

Cristian Lascu este cercetător speolog, redactor-şef National Geographic, membru al comisiei ştiinţifice pentru elaborarea studiului de fundamentare pe baza căruia zona Văcăreşti va fi declarată (sau nu) arie protejată. De asemenea, este autorul articolului „Delta dintre blocuri“, textul care a atras atenţia opiniei publice asupra ecosistemului apărut în zona Văcăreşti.

Care e povestea „Deltei dintre blocuri“?

Există mai multe persoane care au făcut ani întregi observaţii sistematice în zona Văcăreşti. Printre ele, ornitologul Cristian Mihai şi entomologul Irinel Popescu, lector universitar la Iaşi, care e foarte legat de acest loc pentru că s-a născut în apropiere, a copilărit, a haiducit în groapa Văcăreşti. Deci acolo situaţia este aşa de foarte multă vreme. Am încercat să aflăm de ce aceste animale au fost lăsate în pace şi nederanjate. Acolo urma să se facă un lac de acumulare, în ’88. N-au mai apucat să-l termine, a rămas aşa. S-a umplut la un moment dat, dar n-a ţinut apă, au fost şi infiltraţii prin dig. Proiectul prevedea aducţiunea Mihăileşti, care să aducă apă gravitaţional aici. Şi ăsta ar fi fost noul Bucureşti pe care şi-l dorea Ceauşescu, un oraş cu port la Marea Neagră. Properietarii din zonă, cei care aveau locuinţe acolo, au fost expropriaţi şi despăgubiţi cu apartamente de două camere la bloc şi vreo 80.000 lei. În schimb, unii dintre proprietarii de terenuri n-au fost despăgubiţi, ceea ce constituie în continuare un punct dureros şi sensibil pentru că oamenii încearcă să-şi obţină dreptatea. Unii dintre ei au acceptat la un moment dat nişte despăgubiri, alţii au zis „Stai că a fost prea puţin, hai să obţinem mai mult“, alora li s-a oferit teren la schimb, undeva prin Berceni. Nu era şi nu este problema mea şi a celor care sîntem fascinaţi de acest ecosistem să vedem cine şi cum a fost nedreptăţit. Aici este o problemă a justiţiei şi, fără îndoială, sîntem cu toţii convinşi că nu poţi clădi ceva durabil, nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere juridic, peste un rapt.

Dacă vrem să vedem ce s-a întîmplat de fapt, trebuie să ne întoarcem în 2002, cînd acest domeniu, cu o suprafaţă de 190 de hectare, a fost declarat proprietatea publică a statului. A urmat un contract de concesionare a suprafeţei respective către o firmă care urma să facă multe acolo, investiţii de sute de milioane de dolari. Ar fi trebuit să plătească statului român concesionarea pe 49 de ani, vreo 6 milioane de dolari, lucru care, din cîte ştiu, nu s-a întîmplat. Cînd ne-am suflecat mînecile ca să facem articolul, am vrut să ştim şi asemenea lucruri. Am avut două surse principale de informare: răspunsul Ministerului Mediului la solicitarea noastră legată de statutul zonei şi un răspuns în urma unei interpelări în Parlament dat de secretarul de stat Ianculescu de la Ministerul Mediului. Erau, deci, două surse oficiale de încredere.

Helmut Ignat a fost de 30 de ori într-un an acolo ca să fotografieze, a început cu primii muguri, a surprins dansurile nupţiale ale păsărilor, apoi cum au cuibărit, cum au ieşit puii din găoace, cum au început să crească, s-a ataşat extraordinar de mult, ştia fiecare colţişor. N-a reuşit să surprindă chiar totul. Culmea, puii de vulpe i-a surprins ornitologul. Vidrele n-a reuşit să le fotografieze, sînt timide şi se ascund. Am avut, însă, şansa să vedem şi să fotografiem bizamul.

Cum au apărut aceste animale acolo, în mijlocul unui peisaj urban?

Ca o regulă generală, viaţa se aşază acolo unde găseşte hrană. Mediul poate să fie oricît de vitreg, dar dacă există hrană, vine cineva să profite de ea. Trebuie să începem povestea de la izvoarele care nu seacă – un adevărat miracol hidrologic. Aşadar, noi avem aici nişte izvoare care nu seacă chiar şi pe cele mai mari secete. Chiar şi în timpul iernii trecute, izvorul a fost destul de puternic încît să ţină oglinzile de apă. Fără aceste izvoare, cu seceta grozavă din ultima vreme, fauna ar fi avut o mare problemă. Dar izvoarele întreţin zona umedă. Acolo unde există o oglindă de apă, avem o bogată faună de nevertebrate, tot felul de viermişori, de gîndăcei care trăiesc în apă şi sînt hrană pentru păsări şi amfibieni. În felul acesta, apare un întreg ecosistem, care, la vîrf, ar trebui să aibă prădătorii, cum ar fi vulpile. Trebuie să ne închipuim ce-ar fi acest ecosistem, de altfel destul de viguros, dacă nu ar exista uriaşa presiune asupra lui, direct sau indirect antropică. Direct, pentru că sînt acele comunităţi de oameni marginalizaţi care nu au locuinţe şi care trăiesc acolo din vînătoare şi din pescuit. În afară de asta, au cîini care se tot înmulţesc. Indirect, pentru că, în ciuda secetei puternice din 2003 şi 2007, fauna a rezistat presiunilor asupra ei, ceea ce este extraordinar.

Spuneţi-le celor mai sceptici dintre cititori de ce este atît de important ca zona Văcăreşti să devină rezervaţie naturală, de ce contează atît de mult pentru Bucureşti.

Irinel Popescu, cercetătorul de la Iaşi care a alcătuit lista nevertebratelor, a avut prilejul să cerceteze fauna din parcul natural de la Comana. Şi ne-a spus că biodiversitatea din Groapa Văcăreşti e mai bogată decît cea de la Comana. De ce e important să avem aceste oaze numite parcuri naturale şi parcuri naţionale? Pentru că sînt ultimele în care mai rămîne cîte ceva, pentru că sîntem într-o metastază cronică care va mînca totul. Iar astea sînt nişte oaze, mai vrem pur şi simplu ca puţină natură să rămînă cum e. Unii ar vrea să facem acolo parc de distracţii, să ne plimbăm cu bicicleta, să ne dăm în montagne russe. Asta ar însemna un mare impact, costuri enorme, pentru că nu-i uşor să fundezi peste mlaştini. În acelaşi timp, vorbim despre şansa de a avea în centrul marelui oraş o arie protejată cum puţine alte capitale mai au. Aşadar, salvăm un ecosistem şi avem un fel de „deltă“ în centrul oraşului. Asta ar putea fi foarte plăcut pentru bucureşteanul care se duce să vadă natură ca în Deltă, pe nişte pasarele – există astfel de soluţii care să facă posibilă convieţuirea dintre oameni şi fauna sălbatică. Pe de altă parte, dăruim fiecărui bucureştean cîte un metru pătrat de oxigen în plus. În momentul de faţă, există cam 7 metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor, ceea ce e foarte puţin în comparaţie cu alte oraşe din Europa. După ce Bucureştiul a trecut printr-o hemoragie verde, e momentul să dăm oraşului o gură de oxigen.

De asemenea, după cum zicea domnul academician Dumitru Murariu, directorul Muzeului Antipa, ăsta e Muzeul Antipa mutat în centrul oraşului, cu animale vii, nu împăiate. Vor merge profesorii de biologie şi de geografie cu copii acolo, ca să le arate natura. Aceasta este miza noastră.

Aici puteţi vedea o galerie foto de la acţiunea de igienizare de sîmbătă, 27 octombrie