Mircea Cărtărescu: „Am să mă compar cu o pisică”

Ştiu că pare incredibil, dar la cît am umblat prin tîrg în ultimele zile, pot să vă spun unde e cutare stand de la cutare editură, unde e expoziţia cu cele 25 de obiecte alese de 25 de scriitori, unde puteţi mînca o felie de pizza, unde se stă mai puţin la coadă la baie, unde sînt cărţi la jumătate de preţ, unde se găsesc volume de poezie, unde Uncut, New York Review of Books sau e-readerele de la Sony ş.a.m.d. Mai mult, am deja editurile mele preferate (în funcţie de autorii lor italieni şi străini, de felul în care arată cărţile, de cartoline şi semne de carte pe care poţi să le iei acasă, de tricourile cu „I would prefer not to” pe care le au sau nu, de amabilitatea celor de la stand). M-am împrietenit cu Feltrinelli, editura lui Vila-Matas, Bukowski, Michele Mari, Erri de Luca şi o mie de alţi scriitori care-mi plac. Tot la Feltrinelli, am răsfoit vreo jumătate de oră o carte minunată, Italiani, per esempio, l’Italia vista dai bambini immigranti, cu un dicţionar de idei nu gata primite, ci proaspete & naive, scrise de copiii imigranţilor în Italia. Printre ei, desigur, şi vreo trei copii români. Emil, 10 ani, defineşte “imnul”: “Odată, ne-au învăţat la şcoală imnul Italiei, dar mie îmi venea să rîd pentru că suna a muzică de circ.” Un alt copil scrie intrarea “Istoria Italiei”: “Italia e o ţară scăldată, ceea ce e foarte important. E înconjurată de mare şi asta a ajutat-o mult de-a lungul istoriei” Mă întreb cum ar arăta România văzută de copiii chinezilor, turcilor, indienilor, ucrainienilor.

Tot cu copii s-au întîlnit ieri Norman Manea şi Ana Blandiana. Norman Manea – în cadrul tîrgului, la Bookstock Village (elevii au inventat un cuvînt, “perdistanza” - , şi au discutat cu scriitorul român despre diferenţa dintre exil şi emigrare), Ana Blandiana – la o şcoală din Torino, unde s-au adunat elevi de la toate şcolile din zonă, care îi citiseră poemele traduse de Bruno Mazzoni şi care au întrebat-o, printre altele, cînd s-a apucat de scris şi cînd e bine, de fapt, să începi să scrii.

La standul României vine în continuare multă lume. Se cumpără cărţi de la editurile româneşti, se cer informaţii, se răsfoiesc cataloage cu autori, iar la unele evenimente sala e plină, se stă şi în picioare, se fac poze. Aşa a fost, de pildă, la prezentarea volumelor recent traduse în italiană ale Hertei Müller, ale lui Max Blecher şi Mircea Cărtărescu. Cărtărescu, rugat să vorbească despre Nostalgia, transformă celebrul vers al lui Nichita Stănescu (“Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă pesonală”) în “Poetul, ca şi pisica, nu are decît viaţă personală” şi începe să explice, cu un farmec al discursului care cucereşte publicul în doi timpi şi trei mişcări, de ce seamănă poetul cu o pisică (detalii despre asta – în Dilema de săptămîna viitoare), de ce, „atunci cînd citiţi, ţineţi în mînă nu creierul meu, ci creierul dvs”. O lecţie de teorie literară făcută în stilul Plimbărilor prin pădurea narativă ale lui Eco. O încîntare. Mai tîrziu, dezbatere cu Lucian Boia despre elitele intelectuale din România, Lovinescu, Eminescu. La standul de lîngă, al unei uniuni a scriitorilor din nu ştiu ce regiune, un tip cu tatuaje începe să cînte la chitară şi acoperă vocile româneşti. Dar e ok, se dau microfoanele mai tare, se glumeşte pe tema asta, nimeni nu dezertează. Oricum, la tîrg trebuie să ai nervii tari, vocea puternică şi picioarele bine înfipte în pămînt. Iar azi, sîmbătă, e atît de multă lume încît, ca să ajungi de la un stand la altul, faci slalom ca Mario prin lumea lui de ciupercuţe, flori şi albine (Mario din jocul Super Mario).

La un stand cu carneţele, calendare, creioane, reuşesc să mă fac de rîs. În loc să-mi ţin badge-ul de presă agăţat de gît, am înfăşurat panglica în jurul încheieturii, iar chestia asta i se pare doamnei de la stand o idee foarte bună. Mă întreabă ce fac la tîrg în calitate de reprezentant al presei, îi spun, zice: „Aaa, păi dacă sînteţi din România, înseamnă că aţi fost dimineaţă la întîlnirea cu Florina Ilis.” Zic că da. „Mi-a plăcut foarte mult Cruciada copiilor. L-aţi citit?” Zic că nu. Doamna face nişte ochi cît farfuriile de porţelan care-apar pe calendarul pe 2013. N-am destulă italiană la mine cît să-i spun că m-a prins pe picior greşit, că romanul ăsta mi-a scăpat, că nu-s o jurnalistă prostuţă şi cu lecţiile nefăcute. Aşa că mai zîmbesc o dată, mă-ntorc pe călcîie şi dispar rapid. Dacă doamna cu pricina o să aibă de-acum încolo o părere proastă despre jurnaliştii din România, să ştiţi că e vina mea.

Seara, de la 20, talentele mele personale de groupie m-ajută să ocup un loc în primul rînd, central, faţă-n faţă cu Nanni Moretti. O sală mare, plină ochi, fix 21 de fotografi şi cameramani care se-nghesuie ca să-l pozeze/filmeze pe regizorul italian. În loc de introducere, se citeşte o scrisoare a lui Italo Calvino către Goffredo Parise, sriitor despre care nu ştiam nimic şi pe care acum vreau neapărat să-l citesc. Nu cred că există o recomandare mai bună pentru un scriitor italian decît o scrisoare de admiraţie din partea lui Calvino. Editoare ebook-u lui cu Nanni Moretti citind Sillabari de Parisi spune că era în supermarket cînd a sunat-o Moretti şi i-a spus că vrea să întregistreze ebook-ul cu pricina, şi că asta a făcut-o să se simtă ca-n „Trandafirul roşu din Cairo” al lui Woody Allen. Moretti, cu şarmul tipic regizorilor italieni trecuţi de 50 de ani, spune că vine un moment în viaţa oricărui regizor în care simte nevoia să facă ordine, să tragă linia, să simplifice şi, cum el, Moretti, e incapabil de asta, s-a gîndit s-o facă prin intermediul lui Parisi (scriitor suprarealist, satiric, corespondent de război, autorul, în anii 70, al unor texte scurte, neideologice, minimaliste – o gură de aer proaspăt pentru literatura încărcată de ideologie a anilor respectivi). Moretti începe să citească „începuturi”, incipit-uri poetice care se opresc fix înainte să înceapă acţiunea, ca şi cum cineva ar fi decupat primele paragrafe din cele mai bune cărţi din lume. E linişte, vocea lui Moretti e calmă şi caldă, citeşte începuturi de istorii cu o doamnă care se hotărăşte să meargă la cinema, cu un el şi-o ea care încă nu ştiu dacă are rost să-nceapă o poveste de amor, iar eu, nu pricep de ce, mă cam emoţionez şi-mi vine să ţîşnesc de pe scaun, să merg la Moretti şi să-i spun de ce-mi place atît de mult Caro Diario şi de ce îi sînt recunoscătoare că datorită lui am aflat de Parisi. Dar stau cuminte la locul meu şi mă gîndesc cum ar suna un ebook cu texte de Radu Cosaşu citite de Cristi Puiu .

Agitaţia e atît de mare, încît ieri, vineri, am spus că vreau un sendviş rece şi l-am primit cald, iar mai tîrziu, la standul unei edituri, am spus că nu vreau pungă şi am primit totuşi o pungă. Şi credeţi-mă, chiar încep să vorbesc bine în italiană. Primele zile, funcţionam pe bază de si, no, grazie şi zîmbete largi. Între timp, am prins curaj şi pot să susţin o conversaţie în jurul unui sendviş. Asta-i bine, franceza, engleza şi germana le-aveam deja în buzunar, italiana apare acum ca un bonus neaşteptat. E totuşi extraordinar ce pot face din tine emisiunile Ambrei de la Italia 1, revista Ciao, Laura Pausini şi Italo Calvino.

Aş mai fi scris despre întîlnirea cu Lucian Dan Teodorovici, despre "Moldova, o zonă ironică a României" şi despre munca de scouting pe care o fac traducătorii din literatura română, o muncă fără de care editurile italiene n-ar şti ce merită şi ce nu merită să fie publicat în Italia. Dar trebuie să fug prin tîrg şi apoi, cu ceva noroc, la Muzeul cinemaului, care cică e şi mai şi decît cel de la Berlin.

Această deplasare a fost posibilă cu sprijinul Institutului Cultural Român.