„Pisici aveți?”

Publicat în Dilema Veche nr. 399 din 6 - 12 octombrie 2011
„Pisici aveți?” jpeg

- un jurnal de festival -

De-abia dacă au trecut două săptămîni de cînd scriam, tot într-un dosar al Dilemei vechi, despre lunga mea poveste de amor cu festivalurile, despre agitaţia veselă pe care ţi-o provoacă evenimente de tipul ăsta şi despre optimismul care se lipeşte de tine după ce vezi că sălile şi stadioanele sînt din ce în ce mai pline. Ei bine, vineri, 30 septembrie, am trecut de partea cealaltă şi am devenit, din participant, organizator de festival, ceea ce a triplat şi bucuria, şi agitaţia. Veţi citi în continuare nişte cît se poate de personale note de jurnal ale celor trei zile de festival Dilema veche, cu precizarea că numele proprii din text sînt numele colegilor mei de redacţie, cei care au putut veni la Alba Iulia şi care semnează în acest dosar.

Vineri, 30 septembrie. Am ajuns la Alba Iulia pe la prînz, după un drum cu maşina şi cu mult Tom Waits, Jacques Brel, Metallica, Frank Sinatra, rockuri şi franţuzisme (Andrei are un CD făcut special cît să-l ţină pînă la Viena). În Alba, o vară indiană incredibilă, cu cer însorit şi multă linişte. Ni se spusese cît de frumoasă e Cetatea, cît de profesionişti şi de amabili sînt partenerii noştri din Alba, cît de bine se potriveşte ideea unui Festival Dilema veche cu ideea unei comunităţi care îşi recuperează centrul simbolic – Cetatea – şi vrea să-l pună în valoare. Oricît de convingători ar fi fost colegii noştri care fuseseră deja la Alba ca să pregătească terenul, tot nu ne-a venit să credem că lucrurile stăteau exact aşa: reconstituirea Cetăţii e un proiect făcut la mare artă, căruia nu-i poţi găsi absolut nici un cusur, iar responsabilii de isprava asta par coborîţi din manualele funcţionarului ideal, cult, pregătit, muncitor şi care gîndeşte pe termen lung. Nu cred că puteam găsi un loc mai potrivit pentru festival – nici aici, nici aiurea. 

Deschiderea oficială a avut loc vineri după-masă, odată cu schimbarea gărzii Cetăţii şi cu trei salve de tun cît se poate de festive. Gardiştii (i-am botezat aşa, deşi Dan C. Mihăilescu a spus că s-ar putea să am nişte probleme din cauza conotaţiilor istorice ale termenului) sînt nişte domni şi domnişori în costume de epocă, cu peruci albe buclate şi cu baionete, sper, de paradă. Mărşăluiesc solemn, respectă ritualul, străjuiesc porţile Cetăţii şi-ţi spun „Sărut mîna, bine aţi venit!“ ca să te dea gata de tot. Unii dintre ei sînt călare, pe cai frizieni („cu sînge cald, aduşi din Olanda“), negri şi eleganţi – dacă treceţi prin Alba Iulia, să ştiţi că în Cetate există un centru de echitaţie şi că o şedinţă de călărie pe unul dintre caii frizieni costă 35 de lei, iar grajdurile de-acolo sînt mai curate decît multe baruri din Bucureşti. Văzîndu-i pe gardişti, mi-am amintit de cluburile de reenactment istoric, la modă prin Germania şi Franţa, în care te înscrii ca să reînvii istoria, să porţi sandale romane şi să organizezi sărbătoarea Vinaliilor sau să simulezi bătălia de la Waterloo. Cumva, toată Cetatea aminteşte de lucruri de care ai auzit doar în Occident, de un bun-gust şi-o temeinicie pe care nu credeai că ai să le vezi prea curînd pe-aici. După salvele de tun, am mers cu toţii ca să ne întîlnim cu cititorii şi autorităţile şi să argumentăm, încă o dată, de ce am ales să organizăm festivalul la Alba. Mi-am amintit că am mai fost în oraş cu vreo zece ani în urmă, la Olimpiada de franceză (dar atunci Cetatea era o ruină, une cité interdite), iar după momentul inaugural a venit la mine chiar doamna inspectoare care organizase olimpiada şi care se bucura să mă cunoască. N-ai cum să nu te emoţionezi cînd ţi se întîmplă asemenea reîntîlniri. 

Concertele din prima seară au fost ale prietenilor noştri vechi de la Sarmalele Reci şi ale veteranilor de la Cargo. Puţin mai departe, lîngă Poarta a II-a, cei de la TIFF proiectau Another Year al lui Mike Leigh pe un ecran mare, în timp ce spectatorii stăteau pe bănci şi pe pături, ca şi cum ar fi fost august. 

A doua zi, sîmbătă, era deja octombrie, dar vremea era luată cu copy&paste dintr-o zi de vară. Băut cafele la Pub 13, admirat a nu ştia cîta oară Cetatea în soare, făcut planuri pentru următoarele ore. Din nou schimbarea gărzii, la care se-adună mereu multă lume, concert de muzică medievală şi miros de stufat de berbecuţ din ditamai oala în care amesteca Mircea Dinescu. Ne împărţim pe echipe, unii rămîn la stufat, alţii pleacă la Art Café (sau „La Lulu“, cum i-am spus toţi), locul unde ne-a gătit Şoni tot timpul festivalului, în nişte cazane numai bune de ascuns în ele tot felul de plăceri ale vieţii, printre care şi o ciorbă de tarhon care va rămîne în istorie. Chelneriţa ne întreabă dacă vrem şi felul doi, Ana întreabă şi ea: „Pisici aveţi?“, pentru că, în vreme de festival, creierul merge mai repede decît de obicei, asocierile par fireşti, iar potrivirile sînt hilare. „Pisici aveţi?“ e o replică pe care-o vom consemna în antologia festivalului, alături de: „Şi ce-a zis bunica?“ şi „Să creşteţi un crocodil mic pe lîngă casă, dacă vreţi să aveţi mereu un spermicid la îndemînă“. N-are rost să vi le explic acum, dar trebuie să mă credeţi cînd vă spun că ele au provocat hohote de rîs care s-au auzit dincolo de Bosfor şi Dardanele. Aflu de la un albaiulian că vine mereu cu familia ca să se plimbe prin Cetate (există şi piste de biciclete!) şi că asta e, de fapt, cea mai frumoasă plăcere pe care le-o oferă oraşul, ca şi cum Cetatea Alba Iuliei ar fi Central Park-ul New York-ului, centrul unei comunităţi al cărei suflet e chiar acolo, în miezul universului lor. 

Restul zilei a fost un maraton de plăceri (a cititului, a scrisului, a intelectului, a călătoritului) şi de concerte. Cînd ne întorceam de la Catedrala unde Alexandru Tomescu tocmai stradivarisise nişte „Capricii“ de Paganini, fermecînd o sală arhiplină, o doamnă m-a salutat cu „Bună ziua, doamna doctor!“, ceea ce m-a amuzat teribil, pentru că săptămîna trecută, pe Magheru, altă doamnă mă oprise ca să-mi spună că n-am focalizarea bună. Şi deşi nu am focalizarea bună, am nimerit totuşi în primul rînd la concertul The Mono Jacks, una dintre cele mai convingătoare trupe tinere de la noi (cine i-a văzut în deschidere la Suede ştie despre ce vorbesc). În timp ce ei cîntau „I could buy an umbrella /Walk you home if you want / Come back girl, come back“, Ion Barbu vernisa expoziţia de caricaturi de pe zidul Cetăţii (din care au şi dispărut două desene, semn că ele au plăcut cuiva foarte mult), iar Cristi Puiu proiecta în premieră mondială un film-experiment. N-are cum să nu te-apuce mîndria cînd ştii că toate astea se întîmplă la festivalul revistei cu care ai crescut şi la care, în cele din urmă, ai şi ajuns să lucrezi. 

Seara s-a prelungit pînă-n noapte cu multe carafe de vin, împrieteniri neaşteptate şi hohote de rîs şi mai şi. Duminică deja ne-am trezit mai greu, am băut mai multe cafele şi am urcat dealul Cetăţii mai încet, oprindu-ne în faţa cîte unei caricaturi a lui Ion Barbu şi căzînd de acord, pentru a mia oară, că e „pur şi simplu genială“. Dezbateri, dans contemporan, concerte, bătut Cetatea la pas, dintr-un capăt în altul, cu dorinţa secretă de-a amîna întoarcerea la Bucureşti. Seara a fost deschisă de Toulouse Lautrec şi căciulile lor de blană, apoi s-au auzit „Mother“, „Money“ şi alte Pink Floyd-uri (aduse-n Cetate de Speak Floyd), iar Adi Bărar Band şi-au terminat concertul cu un „Sweet Home Alabama“ care s-a transformat rapid în „Sweet Home Alba Iulia“. La 21,00 a început cel mai diafan concert la care-am fost vreodată: Alexandru Andrieş, alături de Maria-Ioana Mîntulescu, George Baicea, Dan Byron, Ionuţ Georgescu şi 6fingers. S-a cîntat pe bază de zîmbet şi tandreţe, cu publicul fredonînd „Un om fericit“, „Ochii tăi“, „Miliţienii“, „Cea mai frumoasă zi“. A fost cea mai fericită încheiere dintre toate încheierile posibile pentru Festivalul Dilema veche. Cineva din spatele nostru a spus: „Dacă avem noroc, poate vin şi la anul“. Nu numai că venim, dar norocul – ca să nu mai spun de plăcere – va fi de partea noastră.  

P.S. Dacă întreabă cineva, în Alba Iulia am văzut o singură pisică. Şi era albă. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Au apărut subiectele la Română. Ce le-a picat elevilor la Evaluarea Națională la Limba Română 2024 DOCUMENT
Au apărut subiectele la Limba română de la Evaluarea Națională. Subiectele, care pot fi găsite mai jos, au inclus cerințe pe baza textelor din romanul „Cireșarii” de Constantin Chiriță și „Portret” de Cella Delavrancea.
image
Secretele primului submarin militar al României. „Delfinul“ a făcut ravagii printre navele sovietice din Marea Neagră
Primul submarin militar al României a fost construit în anii interbelici și a costat o sumă impresionantă, însă a fost folosit cu succes în Al Doilea Război Mondial. Una dintre operațiunile militare în care a fost implicat a intrat în istorie.
image
Anunțul CFR primit cu hohote de râs de români. „Dacă trenurile reduc viteza cu 50 km/h vom merge cu 20, dar în sens opus”
Oficial, cei de la CFR spun că trenurile circulă cu până la 50 km / h mai încet din cauza caniculei. Anunțul CFR a fost primit cu hohote de râs de români, care știu că trenurile circulă oricum foarte încet.

HIstoria.ro

image
DACICC-1 - Primul calculator electronic de fabricație românească
Pe strada Republicii din Cluj-Napoca se află vila care a aparținut celebrului arhitect al Clujului, Lajos Pákey.
image
Bătălia plajelor. Debarcarea din Normandia
Pregătirea de foc a început la ora 5:50, iar 40 de minute mai târziu, primele unități terestre americane au început debarcarea pe plajele Utah și Omaha.
image
Intrarea Armatei Roşii în Bucureşti bulversează redacția unei reviste de mondenități
Aşa cum sună titlul, Femeia şi căminul e o publicație de mondenități, un magazin pentru femeile serioase, cu bărbat de hrănit şi copii de spălat la fund; cele fără, avînd la dispoziție titluri mai puțin cuminţi.