Zilele 3 şi 4 (a şasea şi-a şaptea de TIFF)

La un moment dat, pe la jumătatea festivalului, rămîi în urmă cu tot ce ai de făcut în afară de mersul la cinema (telefoane de dat acasă, mailuri de scris, texte, promisiuni de cafea) şi adormi la un film. Mie mi s-au întîmplat amîndouă. N-am mai apucat să scriu despre a şasea zi de TIFF şi am adormit, ieri seară, la Ultima oară cînd am văzut Macao. Nu daţi cu pietre, e inevitabil, mai ales dacă ai început ziua la 10 dimineaţa, cu o trilogie de şase ore a unui regizor austriac.

Dar să le luăm pe rînd.

Miercuri, ziua 3/6

Partea foarte bună la TIFF nu e doar că poţi să vezi filme pe care nu le mai găseşti nicăieri în altă parte (nici în cinemauri, nici pe torrenţi, nici măcar pe Amazon), ci şi că poţi să cunoşti oamenii care fac filmele, să-i tragi de mînecă, să le ceri socoteală, să-ţi iei notiţe. Miercuri, de pildă, am fost la un masterclass senzaţional de două ore şi jumătate ţinut de Ed Lachman, un director de imagine american care a lucrat la peste 70 de filme, printre care Ken Park (pe care l-a şi co-regizat), Virgin Suicides, Paradise, I’m Not There, Lightning Over Water etc. Lachman a avut chef de poveşti, şi, provocat de Mihai Chirilov, a vorbit despre felul în care îi place să se joace cu temperatura de culoare, despre limbajul cinematografic, peliculă vs. digital, violarea spaţiului (atunci cînd eşti pe platou şi-ţi permiţi să scoţi un perete ca să pui camera într-un loc în care n-ar putea sta în condiţii normale), căutarea ritmului, alegerea unei stilistici hollywoodiene tocmai atunci cînd arăţi imagini pe care Hollywood-ul nu le-ar arăta niciodată, colaborarea cu Altman, Herzog, Wenders, Soderbergh, Solondz, Haynes etc. În plus, folosind secvenţe din Paradise: Love, Erin Brockovich, Virgin Suicides şi Ken Park, Lachman ne-a explicat opţiunile de lumină, de culoare, de mişcare a camerei. Eram vreo 50 de oameni în cafeneaua Piano Cazola, şi cred că tuturor ni s-a părut c-am înţeles puţin mai bine care-i treaba cu cinemaul după ce l-am ascultat pe Lachman.



Miercuri l-am cunoscut şi pe regizorul chilian Sebastian Lelio, pe care-l ştiu din 2007, tot de la TIFF, cînd a luat trofeul festivalului cu Sagrada Familia. Pe lîngă faptul că are simţul umorului şi gropiţe, Lelio mai are şi o mare pasiune pentru improvizaţie. De aceea, filmele lui au o prospeţime şi-o imperfecţiune care le face ataşante, umane, suprinzătoare. La fel şi Gloria, un film după chipul şi asemănarea personajului principal, rol pe care Lelio l-a scris special pentru Paulina Garcia, o actriţă de care e îndrăgostit de cînd era mic şi-a văzut-o jucînd într-o telenovelă („We love her because you love her”, i-am zis lui Lelio şi i-am explicat că ăsta se cheamă „sindromul Gena Rowlands”. A părut să fie de-acord, e mare fan Cassavetes). Gloria e o femeie de 50 şi ceva de ani, divorţată şi singură, care se-ncăpăţînează să ţină dezolarea ultimă cît mai departe şi, chiar dacă nu prea reuşeşte, încheie filmul cu un dans-foc de artificii, bun de trecut în galeria celor mai bune scene de dans fără partener din cinematografia mondială. Filmul rulează deja de cinci săptămîni în Chile şi a pornit un val neaşteptat de Glorii şi de discuţii despre condiţia femeii mature şi divorţate care încearcă, sub o formă sau alta, să se păstreze în viaţă (pe bloguri şi-n ziare apar titluri de genul "Eu sînt Gloria!"). În plus, la proiecţiile de peste tot din ţară, spectatorii se ridică la final şi dansează în cinema. Aş fi vrut să văd asta şi-n sala de la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj, dar m-am mulţumit cu vreo cîteva minute bune de aplauze. Deh, facem şi noi ce putem... Gloria rămîne pentru mine le grand coup de coeur al TIFF-ului de anul ăsta (în care „coeur” chiar e inimă, nu o metaforă oarecare), aşa cum Experimentul Bucureşti al lui Tom Wilson e marea supriză. Dar despre asta, puţin mai încolo.



Joi, ziua 4/7

Trezit cu noaptea-n cap şi cu senzaţia că va fi o zi lungă. În orice caz, să stai şase ore în acelaşi cinematograf, de la 10 dimineaţa pînă la 4 după-amiaza, ca să vezi trilogia unui regizor austriac care se-nţelege de minune cu Haneke e o bună ilustrare a adjectivului „lung”. Din fericire, Paradise, cu cele trei părţi ale lui, Love, Faith şi Hope (sau, altfel spus, bucata prezentată la Cannes, aia de la Veneţia şi aia de la Berlin), e un comentariu alert, cinic, incmod asupra condiţiei umane şi a lipsei noastre fundamentale de speranţă (în afară de ultima parte, Hope, care, după cum îi spune şi titlul, dă impresia că poate-am mai avea totuşi o şansă). Despre Paradise am vorbit vreo două ore cu prietenii mei buni de TIFF, aşa c-ar fi nedrept să-l expediez aici în cîteva rînduri. Mai spun doar că niciodată n-am crezut c-o să rîd atît de tare la o scenă de film în care se recită „Tatăl nostru” (dar s-a întîmplat, în Faith), şi că director de imagine a fost mai sus pomenitul Lachman, ceea ce face lucrurile şi mai şi.



În sfîrşit, ajung la Experimentul Bucureşti, un film independent scris şi regizat de Tom Wilson (şi produs cu un buget mai mult decît minim). N-aveam absolut nici o aşteptare, nu citisem nimic despre film şi, oricum, eram destul de anesteziată după cele 6 ore de Paradise. Aşa că surpriza a fost totală. Nu ştiu dacă aţi văzut Visul cehesc, dar ce se-ntîmplă cu Experimentul Bucureşti e cam acelaşi lucru ca-n Visul cehesc, doar că experimentul e cu spectatorii din sala de cinema, nu cu cehii amăgiţi de perspectiva unui supermarket-minune. Pentru că nu vreau să vă stric surpriza în nici un fel şi pentru că sper că acest film va intra în sălile de cinema sau va fi cumpărat de HBO şi difuzat la teve, n-o să vă spun despre ce e vorba în film. Adaug doar că are legătură cu ficţionalizarea istoriei şi cu capacitatea noastră infinită de-a crede şi de-a crea ficţiuni. Inteligent şi ingenios, Experimentul Bucureşti e doar începutul unei discuţii pe care ne chinuim s-o purtăm de multă vreme, dar nu prea ne iese. Iar dacă ne ies nouă socotelile, veţi putea citi un interviu cu Tom Wilson cît de curînd în Dilema.

Trailer: The Bucuresti Experiment from Tom Wilson on Vimeo.

Textul ăsta n-a fost nici short, nici sweet. Ca să-l mai lungesc puţin, adaug că zilele trecute a fost lansată la TIFF campania de crowdfunding pentru a doua ediţie a Festivalului Making Waves (Festivalul Filmului Românesc de la New York), iniţiat de Corina Şuteu, Mihai Chirilov şi Oana Radu. Dacă anul trecut banii s-au strîns şi dintr-un entuziasm faţă de un gest de rezistenţă exemplară în contextul prăbuşirii ICR-ului sub conducerea lui Marga, de-abia anul ăsta o să se vadă cît ne pasă de filmul românesc şi de iniţiativele private, fără nici un fel de susţinere din partea instituţiilor statului. Ştiţi cum se spune, dacă fiecare spectator căruia i-a plăcut un film românesc în ultimii ani ar intra pe pagina „Making Waves” de pe kickstarter.com, ar citi ce scrie acolo şi ar găsi nimerit să dea cîţiva dolari pentru Festival, atunci lucrurile s-ar rezolva fără prea multă bătaie de cap.

Şi pentru că sîntem la Cluj, nu închei înainte să vă informez că tot zilele trecute, Mircea Arman (aflat de cîteva luni la conducerea revistei Tribuna, unde taie şi spînzură ca-n vremurile bune ale proletcultismului) a dat afară din redacţie trei oameni care n-au stat la locul lor şi au îndrăznit să-i conteste deciziile („manageriale”, spune el, „feudale”, spun eu). Unul dintre cei trei, poetul Ştefan Manasia, a fost vinovat de-a fi scris în Observator Cultural despre situaţia inacceptabilă de la Tribuna. A fost chemat de cîteva ori în comisii disciplinare şi apoi dat frumuşel afară. Sper că lucrurile nu se vor termina fără un proces zgomotos şi fără demiterea domnului Arman. Aşa ar fi normal, nu?