O lungă istorie de amor

Mamaia, Cerbul de aur, Cîntarea României, Cenaclul Flacăra, Punct. Asta aş fi avut dacă m-aş fi născut cu 20 de ani mai devreme. TIFF, Anim’est, NexT, Summerwell, Gărîna, Sighişoara Blues Festival, Peninsula, George Enescu, Green Jazz Fest, Astra, SibFest, FNT, Ideo Ideis, Şi Aşa Mai Departe. Asta am acum, pentru că m-am născut cu şase ani înainte de Revoluţie, şi nici măcar nu e meritul meu. 

Eram într-a noua cînd am mers la primul meu festival – Festivalul Saltimbancilor de la Timişoara. 14 ore de călătorie cu „trenul foamei“ ca să jucăm într-una dintre pieţele oraşului cîteva monologuri din Teatru descompus al lui Matei Vişniec. Reprezentaţia a fost un succes minor (străzile erau pline de concerte, parade, spectacole, era greu să ţii publicul într-un loc mai mult de cinci minute), dar ce-a urmat a fost demn de consemnat în jurnalul meu de-atunci. La toaleta Teatrului Naţional, în care intrasem ca să mă schimb după spectacol, am dat peste Maia Morgenstern care-şi pudra nasul în oglindă. Am scos rapid carneţelul din rucsac şi i-am cerut un autograf. A doua zi, am dat nas în nas pe stradă cu băieţii de la Omul cu Şobolani. Iarăşi am scos carneţelul din rucsac. Mai pe seară, pentru că aveam badge-uri de guest, am fost lăsaţi să intrăm la concertul Viţa de Vie pe lîngă scenă şi am ajuns în primul rînd. La bis („Basul şi cu toba mare“), valuri de pogo violent au făcut să-mi sară ochelarii de pe nas. Degeaba i-am căutat după ce se terminase concertul, probabil fuseseră atît de călcaţi în picioare, încît nu mai rămăsese din ei nici un ciob. La cîteva ore după, ne aruncam în piscină cu tot cu hainele de pe noi. Aveam 14 ani jumate şi eram convinsă că între mine şi festivaluri începe o lungă istorie de amor. Aveam dreptate. 

Festivalurile sînt, de fapt, un fel de campionat mondial/naţional care adună cele mai bune producţii (cinematografice, muzicale, literare, teatrale) din ultima vreme. Timp de cîteva zile, ţi se oferă pe tavă diverse motive de bucurie estetică. Neideologizată, fără parti pris-uri, selecţia ia în calcul în primul rînd criteriul calităţii – aşa se întîmplă la festivalurile mari, iar cele care nu fac asta îşi pierd oricum publicul înainte să-l fi cîştigat. Organizatorii au priceput din ce în ce mai mult în ultima vreme că a trecut perioada de pionierat din anii ’90 şi că acum chiar trebuie să le arate spectatorilor că îi respectă. Dacă spectatorilor le place, mai vin şi la anul. 

Dacă vă uitaţi în agenda culturală a Bucureştiului, veţi bifa nenumărate festivaluri mici şi mari, de la muzici balcanice la animaţie sau cafea & ceai. Iar dacă deschideţi ochii puţin mai mult, veţi vedea că nici provincia nu stă prea rău. De pildă, cel mai mare festival de film de la noi se întîmplă în fiecare an la Cluj. TIFF-ul a ajuns la cea de-a zecea ediţie şi este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai importante evenimente culturale din România (mai ales în condiţiile în care a ştiut să se descurce fără sumele astronomice primite de la buget de Festivalul „Enescu“ – alt eveniment-mamut de la noi). La TIFF vezi filme, dar mai şi: asculţi concerte, participi la dezbateri, asişti la lansări etc. Festivalurile, ca orice întîmplare artistică bine gîndită, te scot din starea de letargie în care zaci în restul timpului şi-al orelor petrecute la birou, te scutură bine şi te fac să fii mult mai receptiv la ce se întîmplă în jurul tău. Iar dacă au loc în alt oraş decît cel în care locuieşti, e cu atît mai bine pentru că, mort-copt, intri în starea de festival, eşti liber să faci ce vrei, cultural vorbind. 

Ştiu oameni care-şi petrec vacanţa de vară din festival în festival, mutîndu-şi cortul de la munte în tren, şi-apoi la mare. Mai ştiu alţii care n-ar lipsi pentru nimic în lume de la Festivalul de Blues de la Sighişoara, unde nişte bluesmeni şi blueswomen (?!) veniţi de prin America de mijloc sau chiar din îndepărtata Europă cîntă pe-o scenă a Casei de cultură din oraş, cu ditamai soba de teracotă lîngă primul rînd de scaune, în faţa a cîteva sute de spectatori în delir care le cumpără apoi toate CD-urile şi-i storc de autografe. Mai ştiu oameni care lasă totul baltă ca să stea într-o seară de mai în curtea de la Green Hours, la Green Jazz Fest, şi care fac concurs (cine-i zîmbeşte mai tare lui Seb Rochford de la Polar Bear şi cui îi răspunde Seb, tot cu un zîmbet) şi pleacă acasă cu o nouă descoperire muzicală în buzunar. Mai ştiu oameni care stau sub o ploaie cumplită la Festivalul de Jazz de la Gărîna ca să-i asculte pe Nik Bärtsch şi băieţii de la Ronin cum modulează aerul din jurul lor în forme de care trigonometria nici n-a auzit, şi care ţopăie în noroiul din faţa scenei, chemîndu-l pe Avishai Cohen de şapte (7!) ori la bis, după care îşi jură că n-o să uite concertul ăsta toată viaţa. Mai ştiu alţi oameni care visează tot anul călătoria la Cluj, la TIFF, unde dau gata cinci filme într-o singură zi şi uită să mai doarmă, oameni care, la Summerwell, spun „scuze“ şi „iertaţi-mă“ dacă te-ating uşor cu cotul, oameni care-şi iau biletele la „Enescu“ din vreme, ca şi cum şi-ar cumpăra bilete de avion în Insulele Canare, pentru că ştiu că-i totuşi o mare chestie să-i vezi/asculţi live pe Zacharias & Schumann, Barenboim & Bruckner, Perahia & Mozart. Mai ştiu oameni care de-abia aşteaptă Anim’est-ul, NexT-ul, Festivalul Filmului European şi toate regalurile de film pregătite de centrele culturale (la finalul anului trecut, au venit la Studio filmele premiate în 2010 la Cannes. Ain’t that something?), oameni pentru care Festivalul de poezie de la Bistriţa şi Festivalul de literatură de la Bucureşti le dau speranţa că poezia în special şi literatura în general au şi ele dreptul la Mardi Gras-urile lor. Mai ştiu alţii care ar dori să le mulţumească personal unora dintre organizatori, nişte Don Quijoţi ai timpurilor moderne, pentru că se străduiesc să ne-aducă atît de aproape concerte, filme, spectacole la care Mamaia nici n-ar fi îndrăznit să viseze. 

Pe toţi aceşti oameni i-am cunoscut, după cum era de aşteptat, la festivaluri. Existenţa lor demonstrează că avem consumatori de cultură responsabili, curioşi, deştepţi, branşaţi la ce se întîmplă prin lume, şi că totul nu e încă pierdut. Ba chiar dimpotrivă.