„Nu cred că voi fi în stare să înţeleg mai mult pe măsură ce îmbătrînesc“ - interviu cu Lloyd SCHWARTZ

L-am cunoscut la Festivalul Internaţional de Poezie „Poets in Transylvania“ (poetsintransylvania.com – Sibiu, 21-27 septembrie 2015). Lloyd Schwartz este un foarte apreciat poet şi critic american, specialist în opera lui Elizabeth Bishop. În 1994, a primit premiul Pulitzer pentru critică, pentru cronicile sale muzicale din The Boston Phoenix. De aproape 25 de ani, ţine cronica de muzică clasică la Fresh Air, una dintre cele mai ascultate emisiuni de la NPR, postul public de radio din SUA. Este profesor la Universitatea Massachussets, Boston, unde predă mai ales cursuri de creative writing.

Cînd ne-am cunoscut, acum două zile, şi v-am spus că nu sînt poetă, ci jurnalistă, mi-aţi răspuns „Foarte bine. Avem mai mare nevoie de jurnalişti decît de poeţi“. De ce?

Sînt bucuros că există mulţi poeţi buni, dar mi se pare totuşi că există prea mulţi oameni care încearcă să scrie poezie, care se cred poeţi. Pentru că sînt şi jurnalist, apreciez jurnalismul de calitate şi cred că e un lucru foarte rar. Cînd deschid cel mai important ziar din Boston, de-abia dacă găsesc doi oameni pe care vreau să-i citesc. Şi n-ar trebui să fie aşa. Mai ales din cauză că ziarele dispar, jurnalismul de investigaţie, care e crucial pentru a ţine în viaţă cultura şi civilizaţia (şi nu exagerez deloc), e pe cale de dispariţie. Pe cine o să contez de-acum încolo? Eu nu pot face jurnalism de investigaţie. Am nevoie de cineva care să se priceapă şi în care să am încredere, care s-o facă în locul meu şi să-mi dea informaţiile de care am nevoie. De asta am zis că avem mai mare nevoie de jurnalişti buni. Altfel, desigur, iubesc poezia şi poeţii. Cel puţin pe unii dintre ei…

Tatăl dvs. s-a născut la Iaşi. A adus cu el în America ceva din viaţa din România?

Nimic, absolut nimic. N-a pomenit nici măcar o singură dată de părinţii lui. După ce a murit, am dat întîmplător peste fotografia unei femei necunoscute, iar mama mi-a zis: „A, e mama tatălui tău“. Tata nu mi-a spus niciodată nici un cuvînt despre viaţa lui în România sau despre familia lui de acolo.

De obicei, oamenii refuză să vorbească despre trecutul lor după o traumă. Credeţi că e şi cazul tatălui dvs.?

Bănuiala mea e că a fugit din România înainte de Primul Război Mondial ca să nu fie trimis pe front. Una dintre mătuşile mele mi-a zis că tata a locuit o vreme la Paris înainte să vină în America. Am găsit printre hîrtiile familiei un bilet de călătorie pe care e scris alt nume decît al tatei, dar care ar putea fi biletul lui de vapor. Nu ştim, însă, nimic sigur. Am avut o relaţie atît de dificilă cu tatăl meu, încît n-am fost niciodată genul de copil care să zică „Tati, tati, zi-mi povestea aia cu…“. Nu părea să fie deloc interesat de mine, nici măcar cînd eram mic, iar mie nu-mi plăcea de el. Acasă era o persoană foarte amară şi antipatică. Îşi ura locul de muncă, îi ura pe oamenii cu care lucra… Am un poem despre el în cartea mea de debut.

L-am citit… Poemul în care spuneţi „Era bătrînul ăla rău din cartier“.

Da, chiar aşa era. Şi ura absolut totul. Inclusiv partidul politic din care făcea parte sau sindicatul, pur şi simplu ura totul…

Cînd eraţi copil, România era pentru dvs. locul acela îndepărtat de unde venea istoria tatălui dvs.?

Da, nu ştiam mare lucru despre România. Mama, în schimb, îmi povestea multe despre copilăria ei. S-a născut în Belarusul de azi, a copilărit la o fermă… Unul dintre poemele preferate dintre cele pe care le-am scris e o poveste pe care mi-a spus-o de-abia spre finalul vieţii ei, despre ziua în care a salvat nişte cai.

Sună aproape mitic, îţi şi imaginezi o fată care salvează nişte cai…

Da… Îmi plăcea mult de tot să ascult poveştile mamei. A crescut la o fermă din Massachusetts şi a mers la o şcoală cu o singură încăpere, mi se părea de-a dreptul fascinant. Mama a fost, cred, prima femeie din Brooklyn care a condus o maşină. Prima care a avut radio, prima care a avut telefon, şi era atît de „la zi“ cu toate, încît, în cele din urmă, s-a făcut singură o femeie americană. Bunica a locuit mulţi ani la noi, dar nu vorbea engleză. Mătuşile şi unchii mei aveau accent străin, aşa că păreau cu toţii veniţi dintr-o lume veche. Verii mei se purtau cu mama ca şi cum ar fi fost mama lor, pentru că ea îi înţelegea într-un fel în care propriii părinţi nu puteau s-o facă.

Apropo de lumea asta veche şi de fotografia bunicii ca punct de plecare pentru un poem, a fost poezia pentru dvs. o formă de arheologie în trecutul propriei familii?

A devenit pe parcurs, dar n-a fost aşa de la început. Nu mi-a dat prin cap că familia mea poate fi un subiect. Cînd m-am îndrăgostit de poezie, ştiam că pot scrie despre mine, despre sentimentele mele, despre poezie… Una dintre prietenele mele din copilărie, care locuia pe aceeaşi stradă cu mine în New York, mi-a trimis acum cîţiva ani un poem pe care i l-am dat ei, şi era un poem despre un cvartet de coarde al lui Haydn. Probabil că e unul dintre primele mele poeme serioase. Era un sonet şi era despre muzică.

Ce-a fost mai întîi, pasiunea pentru muzică sau pentru poezie?

Pentru muzică. La noi acasă se auzea mereu muzică, pentru că îi plăcea mamei. Mai ales muzica la modă pe-atunci, dar avea şi nişte discuri mai vechi cu muzică clasică. Am luat lecţii de vioară timp de un an cînd aveam cinci ani. N-aveam absolut nici un talent.

Asta a zis profesorul?

Nu, dar pînă şi eu ştiam asta, chiar dacă aveam cinci ani. Pe vremea aia, în anii ’40, nu existau ore de muzică la şcoală. Profesorul meu de vioară locuia în Manhattan, noi în Brooklyn, mama mă ducea la orele de vioară în New York, în Manhattan, în fiecare sîmbătă după-masă, iar mie îmi plăcea la nebunie. Îmi plăcea să merg în Manhattan, să iau metroul, stăteam mereu în primul vagon ca să văd trenul înaintînd prin tunel. Îmi amintesc şi numele profesorului de vioară, Mr. Blackman. Ştiu că am apărut într-un recital al elevilor lui şi am cîntat „The Merry Widow Waltz“, care sînt sigur că a fost înfiorător. Probabil că aş fi continuat, pentru că mama era fericită să aibă un copil care ia lecţii de muzică, dar tata a avut un accident şi şi-a rupt piciorul într-o iarnă, aşa că a rămas fără serviciu foarte multă vreme. Nu ne-am mai permis lecţiile. Trăiam foarte aproape de limita supravieţuirii. Tata lucra în confecţii.

Şi mama?

Mama a renunţat la serviciu după ce s-a căsătorit, pentru că asta făceau femeile pe vremea aceea. Bunica a locuit cu noi, aşa că avea grijă de ea, avea grijă de copilul ei. Cred că i-a părut rău să renunţe la serviciu. A abandonat şcoala cînd era în gimnaziu, ca să poată avea grijă de părinţii ei. Apoi a făcut un curs de contabilitate şi şi-a găsit un job. Unul foarte interesant. Noi locuiam în Brooklyn, ea muncea în Bronx. Era contabilă la un atelier auto vizavi de Yankee Stadium. Deci mama era un fan Yankees care locuia în Brooklyn, ceea ce era foarte periculos, pentru că acolo trebuia să fii fan Brooklyn Dodgers. Asta se întîmpla pe vremea prohibiţiei şi am impresia că atelierul ăla auto aparţinea mafiei. Mama zicea „Veneau tot felul de maşini găurite de gloanţe…“ I-au dat mamei o maşină, ca să poată veni mai uşor la serviciu şi să nu ia metroul, şi ea a învăţat să conducă. Şi cînd s-a căsătorit, asta a fost, a devenit soţie şi mamă.

Aţi zis că aţi rugat-o să vă cumpere un disc cu operă cînd aveaţi 11 ani. Ce reacţie a avut?

I s-a părut în regulă. Eu ascultam operă la radio, dădeau transmisiuni de la Metropolitan Opera în fiecare sîmbătă după-masă, şi am devenit pasionat de operă. N-aveam nici cea mai mică idee despre ce era vorba, nu înţelegeam limbi străine, dar mi se părea că ce cîntau oamenii aceia era extraordinar şi pur şi simplu frumos. Şi-acum mai am primele discuri. La Bohème, Carmen şi La Traviata. Operele perfecte. Erau şi nişte înregistrări foarte bune, sub bagheta lui Toscanini.

Sînteţi un critic de muzică clasică extrem de apreciat, aţi luat Premiul Pulitzer pentru critică, dar nu aveţi, cum se spune, studii de specialitate. Cum v-aţi format gustul, cum v-aţi ascuţit instrumentele discursului critic?

M-am apucat de critică dintr-o întîmplare. În Boston există două ziare: The Boston Globe, ziarul liberal de stînga, care are mulţi bani, pentru că Boston e un oraş foarte liberal, şi The Boston Herald, primul ziar de dreapta, care e deţinut acum de Murdoch. Cu mulţi ani în urmă, The Herald, care avea foarte puţini cititori şi foarte puţină publicitate, încerca să concureze cu The Globe. Prin ’74 sau ’75, The Boston Symphony Orchestra pleca într-un turneu prin Europa şi The Globe urma să-şi trimită criticul muzical principal ca să scrie despre turneu. El avea un staff de critici care să scrie despre ce se întîmpla în Boston. Cei de la The Herald au decis să-şi trimită şi ei criticul lor muzical, doar că persoana respectivă n-avea nici un staff. O cunoscusem în pauzele de la concerte, aşa că aveam mereu tot felul de discuţii. I s-a părut că ştiu cît de cît ceva despre muzică şi că am o grămadă de opinii, nu ştia dacă pot să scriu, dar a crezut că sînt suficient de deştept. Aşa că a riscat şi m-a rugat să scriu două cronici la două concerte importante care se întîmplau în Boston în timpul turneului. Mie mi s-a părut genial, primeam bilete gratis, îmi apărea numele în ziar, îmi exprimam propria opinie, nici că se putea mai bine. Deadline-ul de la miezul nopţii… Era ca şi cum aş fi fost într-un film şi jucam rolul reporterului. Să alergi val-vîrtej de la concert la redacţie, să baţi la o maşină de scris electrică, să smulgi paginile, să i le duci editorului de noapte… Mi s-a părut foarte palpitant. Ea s-a întors din turneu, a citit ce-am scris şi m-a întrebat dacă aş vrea să continuu. Eu am zis: „Sigur, mi-ar plăcea foarte mult“.

În următorii doi ani, am devenit o voce respectată în comunitate. De ce? Pentru că vocea aceea era a ascultătorului de muzică serios, dar non-profesionist. Într-un fel, eu reprezentam publicul, ceea ce nu se putea spune despre criticul de la The Herald, care făcuse facultatea de jurnalism. Criticul de la The Globe, care făcuse engleza, ca şi mine, era pianist, studiase cu mari interpreţi şi, spre deosebire de mine, putea să citească partiturile. Eu pot să urmăresc notele, dar cam atît. Credeam că ştiu foarte bine să judec ce auzeam, pentru că în cercul meu de prieteni, care îi includea pe tipul de la The Globe şi pe poetul Frank Bidart, ne adunam, ascultam discuri, comparam mai multe înregistrări ale aceleiaşi bucăţi muzicale.

Asta a fost formarea dvs., de fapt.

Da, aşa e. Cred că şi prietenii mei credeau că ştiu foarte bine să judec ce aud şi că pot să scriu despre asta. Poemele pe care le scriu nu sînt deloc metaforice. Eu scriu poeme cu vocile altor oameni, folosesc un limbaj foarte colocvial, non-poetic, dar am descoperit de curînd, mai ales în primele mele cronici muzicale, că aveam un dar pentru metaforă. Nu puteam vorbi despre muzică din punct de vedere tehnic şi nici nu voiam asta, nu mă interesa tehnica. Bănuiesc că toată lumea care ajunge la Symphony Hall are tehnică, iar dacă nu are, îţi dai seama imediat, nu trebuie să fii teoretician ca să auzi notele proaste. Dar trebuia să fac ceva, aşa că foloseam metafore. Culmea e că nu le-am folosit în poezie, ci în cronici. Credeam că sînt bun la ce fac, şi alţii au crezut asta, şi am început să primesc premii pentru cronicile mele muzicale. Cînd am primit Premiul Pulitzer, cei de la The Globe mi-au luat un interviu şi m-au întrebat: „Ce vreţi să se întîmple cu cariera dvs. de-acum încolo?“, iar eu am zis: „Păi, sper că poemele mele vor fi citite de mai mulţi oameni“. Continuă să fie cel mai important lucru pentru mine, chiar dacă n-am crezut niciodată că voi face o carieră în critica muzicală. Dar a fost minunat şi palpitant, am ajuns şi la National Public Radio…

Da, cronicile dvs. muzicale sînt pentru trei milioane de oameni, dar poemele ajung mai rar la atît de multă lume.

E pur şi simplu de neconceput. Chiar dacă aş fi un poet foarte cunoscut, tot nu aş avea un public atît de numeros. Deşi, de curînd am scris un poem, „To My Oldest Friend, Whose Silence Is Like a Death“, care a apărut la rubrica „Poem a day“ de pe poets.org şi a fost citit de peste o sută de mii de cititori. Mi s-a părut uluitor, e prima dată cînd am o astfel de reacţie la un poem. Am primit e-mail-uri de la necunoscuţi care-mi ziceau „Am şi eu un prieten care mi-a făcut acelaşi lucru“ sau „Am scris şi eu un poem despre un prieten care…“ sau „Cumnata mea nu mai vorbeşte cu mine de trei ani“, oamenii au început pur şi simplu să mi se destăinuie.

În prezent, sînteţi profesor de literatură engleză la University of Massachusetts, unde predaţi cursuri de creative writing. Aţi spus la un moment dat într-un interviu: „Am studiat la o universitate de stat şi am vrut să dau înapoi ce-am primit predînd într-o instituţie de învăţămînt public“. A fost o alegere să nu predaţi într-o universitate privată?

Nu, mi-aş dori să pot spune asta. Însă cred că aş fi făcut aceeaşi alegere, indiferent de circumstanţe. Cînd am început să predau, era foarte greu să obţii un post. Primul meu loc de muncă adevărat ca profesor a fost la un colegiu ortodox grec, care fusese seminar şi încerca să devină o facultate de liberal arts, ceea ce a durat trei ani. Preoţii nu erau pregătiţi, de fapt, pentru asta, aşa că i-au dat afară pe toţi profesorii care nu erau greci. Apoi m-am angajat la Boston State College, cel mai vechi colegiu public din Massachusetts. Cînd s-a închis, am dat un interviu la University of Massachusetts, directorul programului de creative writing căuta pe cineva care să preia funcţia. Şi eu am fost extrem de încîntat să fac asta. În anii în care mi-am făcut doctoratul la Harvard, am predat mult acolo şi am avut doi dintre cei mai sclipitori studenţi din toată cariera mea şi sute dintre cei mai plictisitori studenţi din toată cariera mea. La University of Massachusetts, n-am nici un student plictisitor. Studenţii care vin la cursurile mele de creative writing, la fel ca foştii mei colegi de la Queens College din New York, aduc cu ei ceva ce nu poţi preda: propriile lor experienţe de viaţă. Au o grămadă de lucruri despre care pot scrie. La un moment dat, am avut un student care scria nişte sonete de dragoste formale, shakespeariene, incredibil de preţioase. Arăta foarte bine, şi fiecare poem era dedicat unei alte fete. Era un băiat dur din sudul Bostonului, din cartierul lui Whitey Bulger (a apărut de curînd un film cu Johnny Depp în rolul lui Bulger). Şi scria nişte poeme ca nişte broderii. La curs, aveam două studente care erau mai dure ca el. Într-o zi, el a venit şi şi-a citit cel mai nou sonet de dragoste, iar fetele au început să rîdă, li se părea că n-au auzit o prostie mai mare în viaţa lor. Iar el, macho-ul, şi-a închis carneţelul cu o bufnitură, şi-a luat cărţile şi a ieşit val-vîrtej din clasă. La cîteva zile după aceea, vine la mine în birou şi-şi cere scuze: „N-ar fi trebuit să mă port aşa, dar am nişte probleme de familie, fratele meu e la puşcărie“. Şi începe să-mi povestească despre asta. Eu sînt profesor de poezie, el scrie poeme de dragoste absolut ridicole, aşa că îl întreb dacă s-a gîndit vreodată să scrie despre fratele lui. „Nooo, n-are nimic de-a face cu poezia!“ Şi i-am zis: „Hm, nu ştiu ce să zic, scrie un poem totuşi, gîndeşte-te la experienţa prin care treci, e o mare încărcătură emoţională…“ A plecat deloc convins că aş putea avea dreptate, n-a venit nici la cursul următor şi, peste cîteva zile, am găsit un plic strecurat sub uşa de la birou. În plic erau nişte poeme extraordinare despre cum mergea să-şi vadă fratele, care erau sunetele de pe coridor, ce zgomot făceau uşile. Erau cele mai bune poeme pe care le scrisese cineva în semestrul acela. Academia poeţilor americani dă un premiu de 100 de dolari pentru cel mai bun poem din fiecare campus care are un program de creative writing. Premiul e decis de un poet din afara campusului. Iar studentul ăsta, John Hawkins, a cîştigat premiul în anul acela. Ador povestea asta, pentru că e povestea clasică din învăţămîntul de stat. Probabil că a fost prima persoană din familia lui care s-a dus la facultate, totul mergea bine pentru el, în afară de tragedia cu fratele lui. Băiatul era un scriitor minunat. Nu i-am spus ceva foarte subtil sau foarte original, doar „De ce nu scrii despre asta?“, dar cineva trebuia să i-o spună. Am fost norocos să fiu persoana care să zică asta. Sînt recunoscător în fiecare zi în care vin la şcoală să predau (nu şi-n zilele în care vin la vreo şedinţă), sînt recunoscător pentru studenţii pe care îi am, cum e poeta Tara Skurtu, care va preda un an la Universitatea din Braşov în cadrul programului Fulbright. Dacă aş fi mers la Harvard, Princeton sau Yale, aş fi avut studenţi deştepţi şi-atît, dar nu i-aş fi avut pe Tara sau pe John şi alţii ca ei.

Sînteţi profesor, poet, critic, aţi fost chiar şi actor, şi regizor… Se amestecă uneori toate aceste roluri ale dvs.?

Bineînţeles! Într-un fel, mi se pare că rolul meu de critic seamănă mult cu rolul meu de profesor. E foarte important să spun ce nu-mi place, de ce nu-mi place sau de ce îmi place, în acelaşi fel în care e important să le spun studenţilor mei că asta funcţionează în text şi asta nu funcţionează, şi de ce. E uşor să ai opinii. Dar e mai greu să-ţi aperi opiniile, să le explici, să fii partener într-o conversaţie. Sînt bucuros să-mi schimb părerea, mai ales cînd vine vorba de poeme şi îi ascult pe studenţii mei vorbind despre asta. Din cauză că poemele mele sînt atît de conversaţionale, cred că recenziile mele muzicale sînt, într-un fel, nişte poeme în proză. Îmi place să-mi lucrez atent frazele de început, de pildă. Ani la rînd n-am avut voie să-mi aleg singur titlurile. Dar odată ce mi s-a permis, m-am bucurat enorm, pentru că le scriam ca pe nişte titluri de poeme. Publicaţiile pentru care scriu acum au titluri banale, care rezumă informaţia, şi mi-e dor de vremea în care scriam titluri provocatoare. Există un termen în engleză, vezi asta des în filme, cînd cineva taie un copac, se strigă „Timbeeeer!“ (adică „Dă-te la o parte, cade copacul!“). Philip Glass a compus la un moment dat o operă care se chema The Juniper Tree (Copacul de ienupăr), care mi s-a părut cel mai îngrozitor gunoi pe care l-am auzit vreodată, şi titlul meu pentru recenzie a fost „Timbeeeer!“. Sînt foarte mîndru de titlul ăsta… Aşa că da, toate merg mînă în mînă, într-un mod foarte straniu. Evident că a scrie cronici nu e acelaşi lucru cu a scrie poeme. Şi a preda e foarte diferit de a scrie cronici.

În poemele dvs., folosiţi mult citatele, citaţi o sumedenie de personaje diferite. Seamănă asta cu ce face un reporter, care merge pe teren, aude poveşti, se întoarce acasă şi le dă o formă? Sînt poveşti auzite sau inventate?

Sînt auzite, de cele mai multe ori. Am un poem foarte lung despre 9/11, care se cheamă „Lucifer in New York“. După 9/11, toată lumea scria poeme despre asta. Multe erau pline de clişee şi de smerenie. Eram şi eu afectat de ce se întîmplase şi îmi doream să scriu ceva, dar mă întrebam ce am eu de zis despre asta, şi ce aveam de zis a fost pînă la urmă o serie de citate care se întindeau pe şapte sau opt pagini, luate din ziare, din interviuri sau reportaje, sau lucruri pe care le auzisem pe stradă, lucruri prosteşti sau inteligente sau înfiorătoare. Mi-a luat mult să pun totul laolaltă. 99% erau redate întocmai. Am folosit voci adevărate, dar foarte diferite, şi am încercat să le dau o formă care să însemne ceva.

Poemul despre prietenul care a dispărut inexplicabil se termină cu versurile „Cu cît îmbătrînesc, cu atît înţeleg mai puţin lumea asta şi oamenii din ea“. Poezia e asociată de obicei cu o anumită înţelegere a vieţii, care le lipseşte ne-poeţilor. Un poet ar trebui să înţeleagă lumea mai bine, nu?

Tot ce-a făcut poezia pentru mine a fost că a dat o formă acestei experienţe. Scriind, am încercat să înţeleg cum s-a putut întîmpla aşa ceva, dar nu înţeleg nici acum. Mi-ar plăcea să cred că pricep mai multe pe măsură ce îmbătrînesc, dar cred că poemul ăsta spune că natura umană e complet incomprehensibilă, aşa cum e şi faptul că cineva care mi-a fost atît de drag a putut să rupă orice fel de legătură cu mine. Mă doare, dar n-am nici un motiv să cred că voi fi în stare să înţeleg ce s-a întîmplat pe măsură ce-o să îmbătrînesc. Nu cred că o să înţeleg niciodată, şi ăsta e, de fapt, felul meu de a înţelege.

Nici măcar după ce aţi publicat poemul, nu aţi primit nici un semn?

Nu, nu cred că l-a văzut. Mă gîndesc la prietenul meu în fiecare zi. A fost ziua lui acum cîteva zile. Încă mai am în telefon vocea lui, cîntîndu-mi „La mulţi ani“, acum şase sau şapte ani…

a consemnat Luiza VASILIU

Foto: arhiva personala, Cătălina Drăghici