Viaţa mea în şaizeci şi şase de saci

Nu-s chiar şaizeci şi şase, dar tot sînt vreo paişpe, plus vreo douăzeci de pungi mari de supermarket, plus două valize, plus alte pungi, punguţe, traiste, cutii, plicuri şi mape. Am impresia că mi-am petrecut viaţa mutîndu-mă. Locuiesc în Bucureşti de patru ani, timp în care m-am mutat de trei ori. Mai întîi la un prieten, apoi într-o casă cu mansardă de lîngă Cişmigiu, unde am căzut pe scări şi mi-am franjurat mîna dreaptă într-un pahar spart, apoi într-un bloc de pe Veronica Micle, la etajul zece. Acum m-am mutat iar, într-o casă ca un han. Am plecat din Iaşi după ce-am terminat liceul. În fiecare an de facultate, m-am mutat într-o cameră nouă. 2004 – căminul 17 din Haşdeu, Cluj; 2005 – mansardă din Wurzburg cu vedere spre rîul Main; 2006 – căminul 14 din Haşdeu; 2007 – din nou căminul 17; 2008 – cămin ENS Lyon. Mi-am făcut şi desfăcut valizele de sute de mii de milioane de ori, le-am cărat după mine pe peroane şi prin aeroporturi, m-am străduit să nu adun prea multe obiecte, să nu fac pasiuni pentru roboţi de bucătărie, să nu cumpăr lucruri grele şi definitive. Mutarea de zilele astea m-a ajutat să fac bilanţul: viaţa mea e făcută mai ales din cercei, broşe, pandantive, inele, cărţi, rochii, pantofi, reviste, dvd-uri, cd-uri, cărţi poştale, căni, tigăi. Nu foarte mult, dar nici foarte puţin, o cantitate suficientă cît să ai nevoie de patru drumuri cu maşina între vechea locuinţă şi cea nouă. Nu ştiu dacă o să am vreodată o casă a mea, nu ştiu dacă o să-mi aleg perdeluţele pentru bucătărie şi dacă o să le asortez cu faţa de masă. Deocamdată, nici nu prea vreau, încă mai am nervi şi energie pentru cîteva mutări. Şi, în general, e bine să te muţi din cînd în cînd, mai tragi linia.

De pildă, la mutarea de-acum, am găsit:

- un plic cu 300 de lei, plasat strategic între nişte cd-uri vechi şi uitat acolo;

- o lucrare de control la fizică, de printr-a opta, la care am luat minus şapte;

- o compunere la engleză a lui frate-miu, despre viaţa dinozaurilor;

- jurnale vechi, cadouri de la foşti iubiţi, carneţele cu planuri de viitor de-acum cinci ani;

- tot felul de lucruri pe care ar fi trebuit să le arunc, dar mă tem că, dac-aş scăpa de ele, aş fi în pericol să uit bucăţi din istoria mea persoanală, aşa că le mai ţin, în caz că.

Ce n-am mai găsit:

- autograful de la Miranda July, luat pe-un bilet de cinema şi prins de frigider cu un magnet, autograf care într-o zi a dispărut pur şi simplu, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. L-am luat acum două veri, la New York. Văzusem într-o dimineaţă că Miranda July urma să aibă o întîlnire cu publicul la un magazin Apple din Soho fix în aceeaşi zi, mai pe seară. M-am înfiinţat cu jumătate de oră mai devreme, am prins loc în rîndul întîi, am stat cuminte, am ascultat, am rîs. La final, am ţîşnit spre ea şi-am scos din portofel biletul de The Future, pe care-l văzusem la Berlin. I-am zis că ţineam biletul în portofel pentru că-mi plăcuse filmul, ha ha ha şi hi hi hi, în spatele meu se făcuse o coadă uriaşă de oameni care voiau o semnătură, Miranda mi-a scris o chestie despre noroc şi iubire pe bilet, după care s-a strecurat în culise şi a dispărut. La fel ca biletul meu, jumătate de an mai tîrziu. Am scris povestea aici ca să n-o uit. De asta probabil că am adunat paişpe saci, douăzeci de pungi mari de supermarket, două valize, alte pungi, punguţe, traiste, cutii, plicuri şi mape. De frică să nu uit.