Dear New York Times,

Săptămîna trecută, în paginile de Op-Ed ale New York Times a apărut un text semnat de Patrick Basham despre „Mania Anti-corupție a României”, din care reiese, nici mai mult nici mai puțin, că am fi un popor însetat de nedreptate, că închisorile noastre dau pe dinafară pentru că le-am umplut de condamnați în urma unor procese de corupție, că băgăm la grămadă și familiile condamnaților, că riscăm să punem în pericol democrația din România dacă mai continuăm așa, că ar fi mult mai bine pentru aceeași democrație dacă „greșelile trecutului ar fi recunoscute, documentate și apoi uitate.” Repet, uitate. Potrivit dlui Basham, ar fi minunat dacă am putea spune „E adevărat că politicianul X a țepuit statul român cu sute de mii de euro, dar nu-i nimic, noi o să-l iertăm și o să mergem mai departe, pentru că așa face o democrație adevărată.” 

Textul a fost preluat rapid de instituțiile de presă ai căror patroni au fost acuzați de corupție și invocat drept argument suprem în diabolizarea DNA-ului. Alți comentatori, ca dl Hurezeanu, de pildă, au dat credit textului doar pentru că a fost publicat de

și pentru că autorul lui e directorul unui

din Londra. Institutul condus de dl Basham seamănă, însă, cu organizațiile-fantomă care trimit „observatori independenți” la alegeri, organizații care se cheamă, pompos, Asociația Tineretul Român pentru Națiunile Unite sau Asociația Țara noastră, și care au în spate, de fapt, niște partide politice. Nu știu cît de independent e Institutul Democrației dlui Basham, dar cu siguranță e foarte dubios. Cu un consiliu din care fac parte cincisprezece membri, unica lui activitate, conștiincios consemnată

, constă în aparițiile în presă ale dlui Basham. Din Australia pînă-n Rusia, din Anglia pînă-n Canada, dl Basham și-a dat în ultimii ani cu părerea la radio, la teve, în ziare, pe subiecte care variază de la obezitatea infantilă la Roșia Montană, de la ambalajul pachetelor de țigări pînă la dependența de jocuri de noroc, de la invazia imigranților români și bulgari în Anglia pînă la Victor Ponta, un Tony Blair al Balcanilor. O cercetare de vreun sfert de oră pe vastele domenii ale Internetului arată că dl Basham e un expert mercenar, autor al unor studii cel puțin discutabile, dacă nu chiar scandaloase (în care susține, de pildă, că fumatul pasiv nu e deloc dăunător sau că dependența de jocuri de noroc e preferabilă - altfel, subiecții pot cădea în depresie), membru în diverse comitete și comiții, numite, simplu, „institute” (Institul Cato, fondat în anii ‘70 de Koch Industries sau Institutul Fraser, finanțat de corporații, cum ar ExxonMobil, cea mai mare companie petrolieră din lume), vorbitor la congrese finanțate de mari companii cu interese financiare și mai mari, un fel de pion pe tabla de șah a combinațiilor internaționale. Dl Basham e o pîlnie prin care intră bani și ies expertize. E o prezență extrem de periculoasă într-o lume în care informația circulă cu o viteză uriașă, iar capacitatea de verificare a informației devine din ce în ce mai limitată. Expertizele, studiile, părerile dlui Basham au fost preluate de BBC,

,

,

, și acum

. 

„E-n paginile de Op-Ed, acolo publică oricine!”, au zis unii. Nu chiar oricine, textele trec prin patru-cinci mîini, sunt discutate, editate, verificate înainte să apară. Despre procesul de selecție al textelor de opinie din

a scris pe larg Thrish Hall

. Hall, editor Op-Ed, explică: „Vă cerem să ne dezvăluiți orice ar putea fi văzut drept un conflict de interese, financiar sau de alt tip: Ați investit într-o companie pe care o lăudați în treacăt? Ați lucrat la un moment dat cu un oficial pe care îl pomeniți în termeni laudatorii sau critici? Dvs sau organizația ori compania pe care o reprezentați ați putea beneficia de pe urma poziției pe care o susțineți în Op-Ed? Trebuie să știm. Asta nu înseamnă că vă vom respinge articolul – în majoritatea cazurilor, înseamnă doar că vom dezvălui cititorului această relație. De asemenea, avem nevoie de toate materialele care susțin faptele din textul dvs. (…) Puteți avea orice opinie doriți, dar nu puteți spune că o anumită bătălie a început într-o anumită zi dacă n-a fost așa.” Cele patru sau cinci mîini prin care a trecut textul dlui Basham n-au văzut ceea ce sare în ochi la o simplă căutare pe Google: legăturile lui cu Victor Ponta (căruia i-a organizat

înainte de o vizită oficială, insistența în a predica deschiderea României către investitorii americani, apologia proiectului Roșia Montană, obsesia marii nedreptăți care i s-ar fi făcut lui

(repetată în toate cele trei articole scrise în ultimele luni de Basham despre România). Despre legăturile lui cu marile companii nici n-are rost să mai pomenesc. Precizez doar că, în cazul scandalului Microsoft, de vreme ce oficialii români au luat mită, e limpede că

. Și că, probabil, există și alte companii americane speriate de „mania anti-corupție” a României.

La urma urmelor, s-ar putea spune că nu e mare lucru. Un individ a scris un articol într-un ziar. Doar că ziarul e

, nu

, iar individul e un expert de la Institutul Democrației, nu un taximetrist din București. Ar trebui să am încredere și-n NYT, și-n expert. Ar trebui să am încredere că NYT își filtrează conștiincios informația și colaboratorii, ar trebui să am încredere că expertul știe ce spune. Doar că nu mai am. Cu cît vor exista mai multe texte ca cel al dlui Basham, iar lobby-ul se va confunda cu jurnalismul, cu atît voi avea mai puțină încredere. Și poate, cine știe, în curînd voi fi atinsă de paranoia precoce și de senzația că toată informația e traficată și ajustată în funcție de interese economice sau politice. În orice caz, nu va fi bine.

P.S. Apropo de paranoia, opinia publică, jurnalism, politică, un scurt de șase minute al documentaristului britanic Adam Curtis: