„Mi se pare mereu că sînt mai puţin iubită decît ceilalţi“ – interviu cu Claire DENIS

Publicat în Dilema Veche nr. 585 din 30 aprilie - 6 mai 2015
„Mi se pare mereu că sînt mai puţin iubită decît ceilalţi“ – interviu cu Claire DENIS jpeg

Sight & Sound

Trouble Every Day

Primele filme pe care le-aţi văzut în copilărie au fost còpii vechi ale unor filme de război americane, iar primele cărţi pentru care aţi făcut o pasiune au fost romanele poliţiste. În ce fel contactul acesta cam neortodox pentru un copil cu cinema-ul şi literatura v-a deschis spre partea întunecată a vieţii? 

N-aş putea răspunde cu un fapt ştiinţific întrebării dvs. Dar există o consecinţă a tuturor acestor lucruri. Locuiam în Africa, undeva unde nu exista nici măcar un singur cinematograf, aşa că mama îmi vorbea despre cinema ca despre lucrul cel mai genial din lume, deşi eu nu-mi puteam închipui cum arăta lucrul acela. Îmi povestea filme. La fel cum părinţii le spun copiilor lor poveşti seara, înainte de culcare, ea îmi povestea filme destul de înfricoşătoare. Apoi, cînd am ajuns în oraşele mari din Africa, studiourile americane se debarasau deja de filmele pe care le făcuseră în timpul războiului, poveşti cu samurai japonezi şi piloţi americani. După ce japonezii au atacat America, spre finalul războiului, americanii au făcut multe filme pe tema asta, nu cine ştie ce capodopere, desigur. Şi, deci, le trimiteau pe toate, ca şi cum ţi-ai arunca hainele care nu-ţi mai trebuie, în Africa. S-ar putea spune că, dacă tinerilor din Africa le-au plăcut atît de mult filmele indiene şi cele cu arte marţiale, e pentru că de cele mai multe ori primeau din Occident numai porcării. 
 

Nu ştiu dacă filmele astea de război îmi dădeau o senzaţie de violenţă. Era ceva ciudat acolo, soldaţii americani erau frumoşi şi răniţi, iar japonezii erau micuţi de tot şi-aveau nişte caschete micuţe din piele… Îmi dădeau o senzaţie de falsitate. Mi se părea mult mai interesant atunci cînd inamicul nu era atît de caricaturizat, ca în filmele despre care îmi vorbea mama sau în romanele poliţiste pe care le citea ea şi pe care le citeam şi eu pe ascuns. Romanul poliţist cred că a devenit în Statele Unite romanul cel mai social. Vorbeşte mereu despre oameni care trăiesc la marginea societăţii, oameni care jefuiesc bănci pentru că n-au nimic de mîncare. În romanele poliţiste sau în filmele americane, gangsterul e o formă de rebeliune faţă de o societate prea dură, prea meschină, în care banii sînt singurul lucru care contează. Sigur, citeam romane poliţiste de duzină, dar apoi am citit şi Dashiell Hammett sau Raymond Chandler, care furnizau o descriere a societăţii asemănătoare cumva cu povestea lui Bonnie şi Clyde. Cred că asta mi-a plăcut mereu în cărţi şi în filme. Nu vreau să zic că erau mai interesante din punct de vedere politic, ci că aduceau în primplan oameni pentru care viaţa nu începuse prea bine. În general, există două cazuri: personajul care a început

şi fiul sau fiica dintr-o familie foarte bogată, care n-au făcut efortul de a-şi cîştiga viaţa şi au ajuns să sufere de o anumită destructurare morală, ca în

al lui Chandler sau în

al lui Hammett. Pentru mine,

, primul film al lui Nicholas Ray, era cel mai frumos film din lume. Personajele ştiu că nu există nici un fel de speranţă pentru nişte oameni ca ei, aşa că n-au absolut nimic de pierdut dacă se duc să jefuiască un magazin de bijuterii. Şi chiar asta fac. 
 


E adevărat ce se spune despre dvs., că sînteţi o regizoare fără frică? 

N-aş spune fără frică. Aş spune că sînt un pic inconştientă. Cred că sînt, ca toată lumea, destul de fricoasă, foarte anxioasă, de fapt. Cred că uneori fac anumite alegeri, iar oamenii zic „Femeia aia e nebună, e complet sărită de pe fix!“, dar eu le fac ca şi cum nu mi-aş da seama pînă la capăt că depăşesc limita admisă pentru o femeie din Franţa care face filme. Poate pentru un bărbat ar fi acceptabil, dar nu şi pentru o femeie. De asta spune lumea, probabil, că nu mi-e frică de nimic. 

Les Salauds

Da, mă gîndesc de ceva vreme că bărbaţii care aleg o carieră în marina militară sau comercială nu sînt niciodată la ei acasă. Sînt departe de familie, au copii, dar îşi lasă soţiile să aibă grijă de tot. Cînd se întorc pe uscat, îşi regăsesc căminul, copiii, rudele. Nu au grijile cotidiene ale celorlalţi. Cred că e o meserie pe care mulţi bărbaţi visează, poate inconştient, să o facă, pentru a pleca departe de toate astea. E o meserie foarte masculină, marea are pericolele ei, dar te şi protejează de problemele vieţii de zi cu zi. Să fii marinar, chiar şi pe vremea „Bounty“-ului şi a marii marine regale engleze, însemna să-ţi părăseşti insula, să pleci, să vezi lumea, să nu mai fii prizonier al cotidianului. Cît despre mine, la început nici măcar nu ştiam dac-o să fac sau nu filme, dar în universul cinema-ului era ceva aparte, un fel de singurătate. Nu există criterii obiective pentru care alegi să faci un film. Uneori e vorba de o împrejurare potrivită, care pune totul pe roate, alteori aştepţi luni întregi un telefon, e ceva care depăşeşte criteriul meritului. Mi-a fost mereu frică de povestea asta cu meritul cînd eram adolescentă, mă îngrozea faptul că oamenii s-ar putea măsura după meritele lor. Cred că marinarii şi regizorii seamănă destul de mult. Marea poate fi agitată, uneori trebuie să iei decizii care nu sînt bazate pe ştiinţă, ci pe intuiţie. Sigur, e bine să ştii unde-i nordul, unde-i sudul şi de unde vine vîntul. Iar eu ştiu asta. 
 

Les Inrockuptibles

N-aş putea spune că vreau să fac nici unul dintre lucrurile astea. Ştiu că există poezie, ştiu că există textură în filmele mele, dar nu e vorba de dorinţa ca atare de a le face. Cred că cel mai mult vreau să spun o poveste. Chiar dacă dup-aia mi se spune: „Da, ce să zic, poveştile tale sînt cam dezlînate… plot-ul, naraţiunea ta cam şchioapătă“. În cinema, n-ai la dispoziţie decît o oră şi jumătate, două ca să spui o poveste, iar naraţiunea este timp, timp care trece. Nu e un singur fir central. Chiar acum, în timp ce vorbesc cu dvs., văd un tip care trece cu un rucsac în spate, văd alt tip care spală podeaua, văd c-a ieşit soarele… În ideea de timp există ceva care face ca tentaţia de a nu urma o linie narativă, care trebuie să susţină totul, personajele,

-ul, să fie foarte mare. Acum multă vreme, cînd am făcut împreună cu Serge Daney interviul cu Jacques Rivette, Rivette a spus la un moment dat: „

nu e un cuvînt din franceză. Dar e un cuvînt din engleză care vine din franceză, de la cuvîntul

(ghem,

)“. Ghemul de lînă din care tragi un fir şi totul se desfăşoară şi e destul de misterios, pentru că nu ştii prea bine cum e aşezat firul înăuntru. Şi mi s-a părut extrem de adevărat ce-a zis Rivette, e ceva ce se găseşte adesea în literatură, faptul că într-un timp dat nu te afli pe un singur drum, ci există aici şi acolo şi alte drumuri posibile. 

Beau Travail

Ba da, aşa e. În cazul lui Denis Lavant, exista o anumită pudoare între noi. În

, personajul pe care eu îl locuiesc, pentru că în fiecare dintre filmele mele e un personaj care sînt eu, e cel jucat de Denis Lavant. Eu am mari tendinţe suicidare, mi se pare mereu că sînt mai puţin iubită decît ceilalţi… La fel ca personajul lui Denis, căruia i se spune „Nu eşti făcut pentru meseria asta, pleacă!“ şi el preferă să moară. Pentru mine, personajul ăsta eram eu. Aşa că sufeream, şi din motive pur egoiste, şi pentru că ţin mult la Denis şi mi se părea că interpretează absolut sfîşietor acest rol. De asta mi-am dorit într-un fel să mor. Şi de asta am pus scena de dans la final, nu voiam să închei cu pistolul şi cu inima. Sub nici o formă… 
 

US Go home

Beau Travail,

35 rhums

Mi se pare că, atunci cînd stai într-o încăpere şi vorbeşti sau bei un pahar, eşti într-un fel un personaj. Dar dacă începe muzica şi cineva te invită la dans, cine eşti tu de fapt, fragilitatea ta, lipsa ritmului, frica de a nu şti ce urmează, faptul că nu-ţi iubeşti corpul sau, dimpotrivă, că ţi-l iubeşti, totul se vede imediat. Dintre toate artele spectacolului, aş spune că dansul e cel mai primar, mai primitiv. Atunci cînd te uiţi la oameni care dansează pe o scenă sau într-un club de noapte, simţi mişcările în interiorul corpului. Cînd îl văd pe John Travolta în

am impresia că pot să fac şi eu ca el. Am în minte toate mişcările – dacă aş avea un costum alb, aş dansa exact la fel ca el. Dansul e un fel de contaminare instantanee. Chiar dacă, de fapt, nu poţi să faci la fel. Dar cîţi oameni nu şi-au dorit să facă

sau să meargă ca în „Beat It“? În dans, în general, în spectacolele Pinei Bausch, de pildă, nu poţi, dar crezi că poţi. Eu pot să mă uit la Travolta, sînt el. De asta, cînd Denis Lavant a făcut scena din finalul lui

n-am repetat. I-am zis: „Ascultăm muzica împreună, dar nu repetăm, ca să te simţi liber şi să faci ce vrei“.

Majoritatea filmelor dvs. sînt aproape îmbibate de muzica celor de la Tindersticks. Care a fost punctul zero al acestei colaborări care durează deja de aproape douăzeci de ani? 

Tocmai terminasem

şi scriam pentru aceiaşi actori scenariul de la

Urma primul concert Tindersticks la Paris. Am auzit unul dintre cîntecele lor, „My Sister“, şi am zis c-o să merg neapărat. Şi am mers. La final, m-am dus în backstage, nu erau prea celebri pe-atunci, a fost destul de simplu. Şi i-am întrebat dacă aş putea folosi „My Sister“ într-un film. Stuart mi-a zis: „Mda, agentul nostru e acolo, vorbiţi cu el. Dar nouă ni se pare cam trist să luaţi un cîntec şi să-l băgaţi într-un film. Noi n-am făcut niciodată muzică de film, nu ne prea interesează. Dar dacă ne spuneţi povestea…“ Pînă la urmă, au venit la Marsilia, în timpul filmărilor. Aşa a început totul. După aceea, i-am zis lui Stuart şi colegilor lui de trupă: „Bun, am făcut un film împreună. Nu trebuie neapărat să mai facem încă unul. Dar…“ După ce-am scris scenariul de la

Stuart mi-a zis: „Păi, ăsta-i un cîntec al lui Frank Zappa“. Şi eu am zis: „Da, ştiu, dar m-am gîndit la tine. M-am gîndit că ar putea fi un cîntec de dragoste de-al tău“. M-a întrebat dacă vreau să scrie un cîntec care să se cheme „Trouble Every Day“, eu am zis că da, şi ăsta a devenit începutul filmului. 
 


Credeţi că există un cinema masculin şi un cinema feminin? Credeţi, de fapt, că cinema-ul are sex? 

Sincer, s-ar putea să aibă. Cineva de sex feminin va face acelaşi gen de filme pe care le face cineva de sex masculin? Probabil că nu. Pentru că între ei e ceva profund diferit… Am căutat mereu ce anume e diferit, dar n-am găsit. De cele mai multe ori regret că femeile sînt condamnate să facă filme feminine. Mi se pare trist. Cred că e foarte bine să faci filme masculine dacă eşti femeie. Aduci multe lucruri în plus.
 

Vi se pare că atentatele din ianuarie de la Paris au readus în atenţia publicului discuţia despre postcolonialism? 

Eu nu sînt postcolonială. Colonia e atît de departe acum… În decembrie am fost în Sudan şi am făcut un reportaj pentru ARTE într-un lagăr de refugiaţi din Darfur. Nu mă simt o femeie postcolonială. Da, în Africa ştiu că sînt albă, ştiu că asta evocă nişte lucruri, că înseamnă ceva. Dar islamul integrist, antisemitismul şi ura faţă de arabi sînt nişte istorii mai adînci decît coloniile. În prezent, Franţa e ţara din Europa cu cei mai mulţi musulmani şi evrei. Şi cum sîntem într-o criză economică, asta provoacă amărăciune, oamenii sînt afectaţi de asta.  Copiii din a treia sau a patra generaţie cred că părinţii lor au fost umiliţi pentru că erau arabi, dar asta nu era efectul colonizării, ci ţinea de fenomenul muncitorilor prost plătiţi din suburbii. N-aş zice că n-au fost integraţi, ci că n-au simţit niciodată cît de tare e să fii francez. În SUA, copiii învaţă de mici ce tare e să fii american. Nu cred că asta se învaţă în Franţa. Şi s-ar putea să n-o simţi niciodată. Ce s-a întîmplat în Franţa în ianuarie are rădăcini coloniale, e adevărat. Dar în ziua aia, pe 7 ianuarie, cînd lumea mergea pe stradă cu totul şocată, exista ceva dincolo de asta, oamenii îşi spuneau că această criză economică ne-a făcut să nu mai avem nici un fel de toleranţă, să ne fie prea frică de viaţă şi să găsim soluţii extremiste, politice ori religioase. Colonia se îndepărtează din ce în ce mai mult. Rămîne criza.  

a consemnat Luiza VASILIU 

comunism jpg
Istoria comunismului: lecturi esențiale pentru a înțelege un fenomen global
Comunismul a fost un fenomen global care a influențat profund secolul XX, iar studiul său continuă să fie de mare interes pentru istorici, politologi și publicul larg.
comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.

Adevarul.ro

image
Serbia pune Euro 2024 pe jar: amenințare cu retragere după un scandal exploziv
Turneul final din Germania poate intra în istorie din motive nedorite.
image
Cum au terorizat șapte indivizi o femeie timp de doi ani, ca să le cedeze un teren
Joi dimineaţă, la şase adrese din Ploieşti au avut loc descinderi ale mascaţilor, care au condus la sediul poliţiei, pentru audieri, şapte indivizi care, vreme de doi ani, au făcut presiuni asupra unei femei, cu scopul de a intra în posesia terenului acesteia.
image
Copil cu sindrom Down, exclus de la serbarea de final de an. „Singurul necostumat a fost Vladimir”. Replica educatoarelor
Este anchetă la o grădiniță din Gorj după ce mama unui copil cu sindrom Down a scris pe Facebook că fiul ei a fost discriminat la serbarea de final de an.

HIstoria.ro

image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Cum a fost păcălit Hitler: Fortitude
Nicio operațiune militară din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel extrem de ridicat de securitate operațională, implicând ample și complexe acțiuni de înșelare militară și inducere în eroare a inamicului (incluzând aici manipularea, intoxicarea).
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: