„Îndoiala e substanţa scrisului“ – interviu cu Tom JUNOD

A scris despre violatori cărora le pare rău, despre mercenari închipuiţi, despre Obama şi atacurile ucigaşe cu drone, despre părinţii lui, despre criza financiară, despre Nicole Kidman, Matt Damon, Kevin Spacey, Brad Pitt şi mulţi alţii. Din 1997, scrie pentru Esquire – texte lungi, poveşti cu oameni din viaţa reală, care se citesc ca nişte nuvele din Marea Antologie a Nuvelei Americane. A cîştigat de două ori National Magazine Award. Tom Junod a fost în România la conferinţa „The Power of Storytelling”, organizată de redacţia Decât o revistă la Bucureşti, la început de octombrie. Am stat de vorbă într-o duminică dimineaţă, în cafeneaua hotelului. A doua zi trebuia să predea textul despre George Clooney.

Spuneaţi în timpul conferinţei „The Power of Storytelling” că primul dvs. job a fost acela de vînzător de genţi şi că aţi recomanda activitatea asta oricui vrea să se apuce de jurnalism. De ce?

Cred că aspectul mercantil al jurnalismului e cu totul subevaluat. Trebuie să fii în stare să intri într-o cameră plină de oameni necunoscuţi, să-ţi faci simţită prezenţa şi să-ţi vinzi produsul – adică pe tine însuţi. Tata îmi spunea mereu: „Tu te vinzi pe tine, puştiule. Repară-ţi odată dinţii ăia!” Avea dreptate, într-o anumită măsură. Şi asta se poate vedea la toţi jurnaliştii care au vorbit la conferinţă: Jacqui Banaszynski e o adevărată forţă a binelui, Cynthia Gorney e eleva conştiincioasă şi aplicată, Chris Jones e

-ul. De fapt, fiecare dintre noi încearcă să vîndă ceva şi o face cum ştie el mai bine. Mă refer aici la ceva foarte personal – a-i face pe oameni să vorbească cu tine, să se relaxeze îndeajuns încît să ţi se confeseze. Avantajul jurnaliştilor e că oamenii chiar vor să vorbească, aşa că nu e foarte greu să scoţi ceva de la ei, să-i faci să se pornească. Sînt însă mereu uimit de faptul că mulţi jurnalişti nu ştiu că asta e treaba lor şi nu ştiu cum s-o facă. Vin cu o listă de întrebări, întrerup firul conversaţiei cu întrebări pregătite dinainte...

Tot ieri spuneaţi că nu sînteţi de acord cu regula celor 10.000 de ore de exerciţiu, propusă de Malcolm Gladwell în Excepţionalii. De ce nu vi se pare această teorie valabilă în ceea ce priveşte practica jurnalismului?

Nu-mi plac cei care fac reguli, cei care cuantifică, cei care prescriu. Temperamental, sînt opusul lor. Mi se pare strigător la cer să spui „dacă exersezi 10.000 de ore, vei reuşi”. Apoi, mi se pare, de pildă, că felul în care Gladwell aplică această regulă trupei The Beatles, urmărindu-i cariera de-a lungul anilor, e absolut ridicol, asta dacă te pricepi cît de cît la The Beatles. Să susţii că

e

doar pentru că, la momentul respectiv, Beatles-ii acumulaseră deja zeci de mii ore de exerciţiu e absurd. Drogurile, faptul că nu se puteau suporta între ei, că trupa era în pericol să se despartă, că întreaga lume era pe cale să se prăbuşească – toate acestea au mai multă legătură cu

decît măiestria lor muzicală. Din cauza asta nu-mi place teoria lui Gladwell. Motivul pentru care iubesc jurnaliştii e că ei celebrează sentimentul de libertate care vine la pachet cu munca lor, libertatea ultimă de care au parte în pagină.

Aţi avut această libertate de la început, odată cu primele texte scrise?

Da, cred că da, încă de la primul text pe care l-am scris pentru o revistă. Totuşi, aseară, le-am recomandat un singur lucru tinerilor jurnalişti care trec acum prin ce-am trecut eu acum ceva vreme: să ţină un jurnal. Nu un blog, nu un jurnal pe care să-l publice, ci un jurnal pentru sine, în care să înveţe să existe pe pagină ca scriitor. Să scrie, încercînd să vadă care-i cel mai bun mod de a pune într-un text ce li se întîmplă. În primii mei ani de jurnalism, am început să ţin un jurnal. Şi am făcut-o, în mod evident, ca să devin mai bun, ca să învăţ cum să fiu eu însumi în pagină: „Cine e tipul ăsta care scrie? Ce fac cu vocea lui?” Cred că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. Pur şi simplu, am continuat mereu să învăţ să scriu. Ştiu că tocmai contrazic tot ce-am zis legat de exerciţiu, dar asta e...

În America, sînteţi numit „scriitor”, în Europa – „jurnalist”. Cum vă plasaţi între cele două?

Mă văd mai degrabă drept scriitor. Pentru mine, jurnaliştii sînt cei care au făcut o şcoală de jurnalism, care au lucrat la ziare... De pildă, Cynthia Gorney e jurnalistă. Ia foarte în serios ideea de „meşteşug”. Eu improvizez mult mai mult, operez în zone marginale, aşa că mă consider scriitor. Şi asta nu ca să mă ridic la nivelul scriitorilor de ficţiune, ci pentru că mi se pare că nu am nimic din ceea ce au cei care se numesc jurnalişti. Să fim sinceri: anul ăsta am scris pentru Esquire patru profiluri de staruri, asta e cvasijurnalism. 

Faceţi diferenţa între jurnalismul serios şi textele despre vedete?

Da, absolut. Portretele de staruri sînt diferite faţă de orice altă formă de jurnalism. În general, publicaţia spune: „George Clooney o să fie pe coperta numărului din decembrie. Vrei să scrii un text despre el?”. E o înţelegere care se face de la început şi care plasează un astfel de text în afara sferei jurnalismului. E o tranzacţie gata negociată între tine şi persoana respectivă. Ştii dinainte cît timp vei avea la dispoziţie. În schimb, jurnalismul îţi dă senzaţia lipsei de limite. Cînd mă documentam pentru „The Falling Man”, oamenii erau cu totul îngroziţi de faptul că lucram la acel subiect, îmi spuneau: „Cum poţi să faci aşa ceva? Cum poţi să te mai uiţi dimineaţa în oglindă?” Dar tu continui, şi faci ce crezi că trebuie să faci, nu te opreşte nimeni. În cazul textului despre George Clooney, la care lucrez acum, limitările sînt parte integrantă a procesului, de la început pînă la sfîrşit. Aşa că improvizezi cît poţi şi încerci să te descurci cît mai bine între anumiţi parametri. Dar jurnalismul adevărat are loc în afara acelor parametri.

În unele dintre articolele dvs., spargeţi monotonia unei descrieri cu o frază extrem de poetică, venită din cu totul alt registru. De pildă, în „The Falling Man”, scrieţi: „Dacă n-ar fi căzut, ar fi putut foarte bine să zboare.” N-aţi fost acuzat de prost gust, de literaturizarea unor subiecte grave, aproape tragice? 

Tonul general al textului e unul extrem de serios. Nu e ca şi cum aş urmări să stîrnesc hohote de rîs. De-a lungul textului, merg pe un fir foarte subţire: încerc să-i fac pe cititori să se confrunte cu realitatea faptului că aşa au ales unii oameni să moară, aruncîndu-se din turnurile World Trade Center, şi apoi, încerc să-i fac să accepte că o astfel de moarte este extraordinară, că e acolo ceva extrem de curajos şi de uman. Mi-am acordat libertatea de a privi acea imagine şi acel act din toate unghiurile posibile. Am fost acuzat de exploatare şi estetizare. Pe mine nu mă interesează asta. Eu vreau doar să-i fac pe oameni să privească lucrurile din altă perspectivă, să-i manipulez într-un mod în care cred că trebuie să fie manipulaţi, le spun: „Uitaţi-vă la fotografia asta, nu vă luaţi ochii de la ea!” În „Lethal Presidency”, fac acelaşi lucru, încerc să-i determin pe cititori să accepte că Obama ucide oameni şi să se întrebe apoi ce cred ei despre asta. Ce contează e să nu-ţi laşi cititorul să-ţi scape printre degete. 

Cît de importantă e lectura pentru un bun jurnalist?

Pentru mine, lectura e cel mai important lucru. Trebuie să citeşti mult, ca să-ţi educi limbajul. Sînt uimit de fiecare dată cînd merg la şcoli de jurnalism şi îi întreb pe studenţi ce-au mai citit, iar ei îmi spun că n-au citit nimic. Îmi vine să le zic: „Pe bune? Atunci de ce v-aţi ales meseria asta? De ce nu vă reuşesc profesorii voştri să vă facă să citiţi? De ce nu v-aţi ales o specializare B în literatură engleză?” Pentru mine, asta e fundaţia acestei meserii.

Îl admiraţi mult pe Tom Wolfe. De ce?

Dacă te uiţi la libertăţile de limbaj şi de abordare pe care şi le-a permis în textele sale, ele sînt absolut uimitoare pentru perioada în care le-a scris. Îi recitesc frecvent articolele din anii ’60, mi se par extraordinare. Şi sînt atît de amuzante! Eu nu sînt neapărat cel mai amuzant tip din lume, dar cred că umorul e subevaluat. Mi-aş dori ca umorul, la fel ca un anumit simţ al organizării, să-mi vină de la sine, fără să mă străduiesc prea mult.

Tom Wolfe a fost mereu un individ foarte elegant. Credeţi că eleganţa lui de dandy american se transferă într-o anumită măsură şi în scris?

Cred că îşi foloseşte eleganţa ca să-şi avertizeze subiecţii că nu e unul de-al lor, lucru care devine evident cînd îi citeşti textele. Unul dintre articolele lui cele mai cunoscute, care se cheamă „Radical Chic: That Party at Lenny’s”, e despre o strîngere de fonduri organizată de Leonard Bernstein şi de soţia lui pentru Panterele negre. Panterele afişează un dispreţ făţiş faţă de Bernstein, iar Bernstein face tot posibilul ca să le intre în graţii. Articolul e în acelaşi timp extrem de amuzant şi de nemilos. Acum cîţiva ani, am citit un text scris de fiul lui Bernstein, în care spunea că familia lor n-a mai fost niciodată aceeaşi după articolul lui Wolfe. Totul s-a schimbat – căsătoria părinţilor, relaţia lor cu cei din jur. Sentimentul de autoritate culturală pe care-l aveau în noaptea aceea a dispărut pentru totdeauna. Ştiu că Wolfe e departe de a fi un blînd satirist, dar asta să fie oare ceea ce-ţi doreşti cu adevărat ca jurnalist? Gîndiţi-vă la asta, gîndiţi-vă la ce spune fiul lui Bernstein. Eu mă gîndesc tot timpul. Dacă aş avea vreodată şansa să vorbesc cu Wolfe pe îndelete, l-aş întreba cum se simte ca jurnalist, ca om, de fapt, ştiind că viaţa familiei Bernstein n-a mai fost niciodată la fel după acel text. 

 „The Falling Man” a rezistat atîta vreme pentru un motiv foarte simplu: atacurile de la 11 septembrie rămîn, pentru majoritatea americanilor, un lucru încă nedigerat, iar textul meu îi ajută pe cititori să simtă că se confruntă, într-un fel, cu această moştenire nerezolvată. Pe de altă parte, ştiu că sînt şi oameni care au fost afectaţi de articolele mele, care au urît pur şi simplu ce-am scris despre ei. Mă refer mai ales la oamenii puternici şi celebri. 

Cei care cred că deţin controlul asupra imaginii lor publice?

Da, exact. Anul trecut am scris despre Elon Musk, un întreprinzător miliardar: o să călătorească pe Marte, o să construiască maşini electrice şi Hyperloop-uri cu energie solară... Era un text destul de admirativ, dar în acelaşi timp realist, pentru că tipul are suficiente probleme personale, ca să zic aşa. Nici unul dintre articolele scrise despre el pînă atunci şi de-atunci încoace n-a vorbit despre lucrul ăsta, iar el pur şi simplu a luat-o razna cînd a citit textul meu. Mie nu-mi pasă cîtuşi de puţin, dar poate că Elon Musk e Leonard Bernstein al meu. Ne întoarcem, de fapt, la ceea ce înseamnă jurnalismul. Oamenii au încredere în noi, ne încredinţează poveştile lor, uneori chiar vieţile lor, iar noi trebuie să respectăm asta. Întrebările legate de conştiinţă apar mai ales cînd e vorba de oameni lipsiţi de putere. 

Esquire

Esquire

În primul rînd,

există de 80 de ani şi are o tradiţie solidă. Apoi, e vorba de o tradiţie specială, îndrăzneaţă, conectată la ce se întîmplă în jur, de obiceiul de a privi lucrurile cu o anumită libertate. E un hiperstil uşor exagerat.

nu e locul predilect al scriiturii discrete, ci al scriiturii care sare în ochi. Dacă-ţi place scriitura discretă, citeşti

. Dacă-ţi place scriitura libertină, citeşti Esquire. Iar scriitorii pe care îi iubesc şi îi admir cel mai mult fac parte mai degrabă din a doua categorie. Inclusiv Philip Roth. De fapt, toţi scriitorii pe care îi iubesc şi îi admir au scris pentru

. Norman Mailer, de pildă, n-ar fi putut publica niciodată în

textele scrise pentru

în anii ’60. La fel şi Tom Wolfe, Richard Ben Cramer – cu profilul pe care i l-a făcut lui Ted Williams, unul dintre cele mai bune apărute vreodată în

. Sînt mîndru că scriu la

. Şi, în general, iert exagerarea în scris mai uşor decît discreţia. 

La fel şi The Crack-Up al lui F. Scott Fitzgerald, o mărturisire extrem de curajoasă nu numai pentru anii ’30, dar chiar şi pentru anii 2000.

Exact. Textele respective au fost scrise într-o perioadă în care Fitzgerald căzuse în dizgraţie. Şi totuşi, textele acelea rezistă, 80 de ani mai tîrziu. Cît despre Hemingway, care a scris şi el pentru Esquire, dacă se poate spune că îi lipseşte ceva, atunci e tocmai un astfel de text: Hemingway a fost incapabil să scrie vreodată genul acela de mărturisire. Şi-a păstrat demonii pentru el. Între timp, Fitzgerald a ajuns să fie considerat un scriitor mai bun decît Hemingway.

De ce credeţi că jurnalismul narativ s-a dezvoltat în spaţiul american, în timp ce, în Europa, jurnalismul înseamnă în primul rînd informare riguroasă, şi de-abia apoi o poveste bine spusă? 

E o întrebare foarte bună, la care nu prea ştiu cum să răspund. Unul dintre motive ar fi că în State există un spaţiu publicitar efervescent, propice jurnalismului. În State s-au dezvoltat adevărate instituţii – şi mă refer în primul rînd la publicaţii – care cultivă acest tip de jurnalism. Dacă te uiţi la Esquire, New Yorker sau GQ, toate sînt publicaţii care au rămas pe poziţii atît de multă vreme şi au făcut o grămadă de bani. De-asta s-a dezvoltat aici acest tip de jurnalism. Cred că Statele Unite au fost, în general, foarte norocoase să aibă astfel de instituţii. În plus, există acel proces de fabricare a miturilor, la care au contribuit Hollywood-ul, romanele, presa. Nu trebuie să uităm acest lucru. De ce nu are Europa acelaşi lucru, nu ştiu. Există autori excelenţi de jurnalism narativ care vin din spaţiul britanic. Poate că răspunsul are legătură, de fapt, cu limba engleză. Poate că engleza se pretează mai bine pentru jurnalismul narativ şi noi nici măcar nu ştim.

Spuneaţi, în timpul conferinţei de ieri, că jurnalismul narativ o duce foarte bine, în timp ce jurnalismul în general trece printr-o mare criză.

Da, cred că există două explicaţii posibile. S-ar putea ca ceea ce a stat la baza crizei jurnalismului în general să fi stîrnit foamea cititorilor pentru jurnalismul narativ. Fragmentarea, condensarea culturii în tweet-uri de 14 de caractere, digitalizarea universală au provocat nevoia de a vedea lucrurile mai pe îndelete, povestite în articole care se întind pe cîteva pagini de revistă. A doua explicaţie ar fi că oamenii se află în plin delir şi nu pricep că lumea în care trăiesc se prăbuşeşte, aşa că se împotrivesc instinctiv acestei prăbuşiri. Varianta erorii umane şi a autoamăgirii trebuie mereu luată în calcul, ea e prezentă în orice formă de interacţiune umană, iar oamenii trebuie să fie conştienţi de capacitatea lor de a se duce singuri de nas. 

Page One

The New York Times

Nu, dar e pe lista mea de aşteptare de pe Netflix. S-o spunem pe şleau, dacă

dispare, dispare şi jurnalismul. Sau jurnalismul aşa cum îl ştim noi. Sigur, poţi să le reproşezi mici detalii, dar ceea ce fac ei e un miracol zilnic. Nimic altceva nu se poate compara, după ştiinţa mea, cu ce fac ei. Cît de mult muncesc oamenii de-acolo, cît de buni sînt în meseria lor, cît de inteligenţi, cît de în serios îşi iau misiunea, toate astea fac din

una dintre acele instituţii despre care vorbeam mai devreme. Ei sînt o instituţie a democraţiei. Dacă ei dispar, atunci am încurcat-o.

Cum ştii că eşti un bun povestitor?

Nu sînt un bun povestitor. Pentru mine, Chris Jones este un bun povestitor. Ştie ce face, ce-şi propune, ştie finalul poveştii. Eu nu ştiu finalul, în jumătate din cazuri îl schimb. Dacă scrii o poveste şi nu-i ştii finalul, atunci e clar că povestea ta are probleme. Cred că sînt mai degrabă un eseist care încearcă să se muleze pe un mod al povestirii. Nu zic că n-am spus poveşti într-un mod eficient sau că n-am spus poveşti bune, doar că nu sînt un povestitor înnăscut. 

Vi se întîmplă să aveţi îndoieli legate de textele pe care le scrieţi?

Îndoieli? Da, chiar azi-dimineaţă (

). În fiecare zi. Mă rog, nu e ca şi cum m-aş confrunta zilnic cu o serie de întrebări existenţiale, dar îndoielile mele apar la fiecare frază: de ce nu-mi iese propoziţia asta? De ce nu funcţionează? Cum pot s-o schimb ca s-o îmbunătăţesc? Ce fac aici? Îndoiala e substanţa scrisului. Îndoiala e intrinsecă scriiturii. Nu cred că sînt singurul căruia i se întîmplă asta. 

Care e cel mai mare eşec al dvs?

Faptul că n-am scris o carte. Mă gîndesc la asta în fiecare zi. Sînt un tip bătrîn, începe să-mi crească păr în urechi. Cred că ăsta e semnul: cînd începe să-ţi crească păr în urechi, trebuie să te apuci de scris o carte. 

Spuneaţi că toate textele pe care le-aţi scris au în spate un fir comun. Care ar fi el?

Probabil lupta dintre mine şi subiectul meu. Vreau să aduc idei şi perspective noi în tot ceea ce fac, iar asta se loveşte uneori de faptul că povestea pe care încerc să o spun e a persoanei despre care scriu. De fapt, asta e întrebarea: cui îi aparţine povestea? Ţie, scriitorului, sau celuilalt, subiectului tău? În text se dă întodeauna o luptă, sub o formă sau alta.

Cum negociaţi raportul de putere cînd scrieţi despre o vedetă? Nu încearcă să vă tragă pe sfoară şi să vă vîndă o imagine prefabricată?

S-ar putea să încerce. Vorbim, în majoritatea cazurilor, despre actori, asta e meseria lor. Au mai multe atuuri ca mine. Şi, ca în orice relaţie de schimb între doi oameni, încearcă să-mi vîndă cea mai bună versiune a lor. Rămîne ca eu să decid dacă versiunea respectivă e o faţadă sau e ceva autentic. De pildă, Matt Damon a fost un tip prietenos, părea absolut OK. O fi, de fapt, un mare ticălos? Nu cred. Iar dacă e, înseamnă că-l ţine bine ascuns, pentru că nu l-a mai văzut nimeni altcineva în afară de el. Şi nu-mi pasă dacă am fost sau nu tras pe sfoară. Vreau doar să scriu o poveste care să fie în acord cu ceea ce cred eu despre persoana respectivă. Scott Raab a scris acum cîţiva ani un profil excelent al lui Paul Newman, din care Paul Newman ieşea drept un tip dur, un bărbat condus de o furie teribilă. Am primit la redacţie o scrisoare din partea fratelui său, care ne spunea: „Eu nu-l cunosc pe individul despre care aţi scris, n-am nici cea mai mică idee cine e.” Cine a fost tras pe sfoară aici? Scott, care s-a ţinut de impresia şi de percepţia lui? Sau fratele, care voia să-l vadă pe Newman drept un mare umanist, un fel de Premiu Nobel pentru Pace, în carne şi oase? 

Care e textul de care sînteţi cel mai mîndru?

Probabil că „The Falling Man”, ţinînd cont de faptul că provoacă în continuare reacţii puternice. În rest, marile hituri – „The Abortionist”, textul despre Frank Sinatra Jr., cel despre Tony Curtis, „My Father’s Fashion Tips”, „Lethal Presidency”. În general, textele de care sînt cel mai mîndru sînt cele în care n-am avut absolut nimic la început – mă refer aici la resursele mele de a fi la înălţimea poveştii. Eram la pămînt şi m-am ridicat, şi am reuşit să termin ce aveam de scris. „11 Lives”, de pildă, un text despre oamenii care au murit în explozia de pe Deepwater Horizon, l-am scris într-o perioadă foarte grea din viaţa mea. După care am simţit un fel de mîndrie la gîndul că oricît de rea ar fi situaţia, tot pot să fac asta. Există două tipuri de poveşti: cele care au avut un mare succes la public şi care au rezistat în timp, şi cele care înseamnă ceva pentru mine, ori pentru că le-am adus un omagiu oamenilor despre care era vorba în ele, ori pentru că au fost foarte greu de scris.

Care erau aşteptările dvs. înainte de a veni în România şi ce credeţi acum, după conferinţa de la Bucureşti şi întîlnirile cu tineri jurnalişti?

Atunci cînd mergi la conferinţe în State, ştii precis că oamenii care au venit să te asculte vor să-ţi ia job-ul. Sînt pur şi simplu foarte ambiţioşi. Aici, ambiţia e mai degrabă de natură culturală. Voi încercaţi să creaţi de la zero genul de instituţii despre care vorbeam mai devreme. Iar ăsta e un lucru care mi se pare extraordinar. Ce-mi place cel mai mult la jurnalişti în general e că se văd pe ei înşişi drept nişte sceptici, dar e absolut evident, pentru cine îi cunoaşte, că sînt prizonierii unei credinţe fără margini, asta e cu adevărat frumos la ei, iar voi aţi sărit partea cu scepticismul şi vă aflaţi în faza de credinţă fără margini. E minunat.

a consemnat Luiza VASILIU