Acasă la jurnalişti

Publicat în Dilema Veche nr. 640 din 26 mai - 2 iunie 2016
Acasă la jurnalişti jpeg

– Păi, hai să stai la noi.

Eram tolăniți în curte la Eden, trecuse de miezul nopții, eu povesteam că am intrat într-un fel de criză existențială și că nu-mi mai găsesc locul pe-aici, mă gîndeam să plec un an cu vreo bursă pe-afară, să-mi dau seama dacă fac bine ce fac cu viața mea. Vlad s-a ridicat brusc într-un cot și mi-a zis, pe tonul unuia care tocmai a descoperit soluția pentru încălzirea globală, să mă mut la ei, la Casa Jurnalistului. De ce să plec, dacă sînt atîtea de scris aici? Am izbucnit într-un hohot uriaș de rîs. Cum să mă mut cu trei băieți într-o casă de petreceri? Am rîs și-am rîs și-am tot rîs, pînă am ajuns acasă și-am adormit. A doua zi dimineață, ideea de a mă muta la Casa Jurnalistului nu mi se mai părea așa de proastă.

Locuiam în București de vreo patru ani, după o serie lungă de mutări pe axa Iași – Cluj – Wurzburg – Lyon. Stăteam singură, în chirie, într-un apartament de două camere de pe Veronica Micle. Singură cu o pisică. Munceam suplimentar ca să-mi mai rămînă ceva după ce plăteam chiria, aveam idei de subiecte, dar nu mai aveam timp de ele (timpul se ducea pe munca suplimentară), mă enervam că nu pot ieși din asta și, în general, mă cam plictiseam. Casa Jurnalistului mi se părea cea mai palpitantă inițiativă de jurnalism independent din România și-mi plăcea mult de oamenii de-acolo. M‑am mutat la Casă pe 1 august 2014. Lumea din jur nu prea înțelegea de ce am renunțat la confort grad II ca să locuiesc cu niște golani grad I. La 30 de ani, te muți în general la casa ta, nu la casa altora. Am primit prima cameră pe dreapta, vizavi de bucătărie. Un pat-canapea, o noptieră, o măsuță, o bibliotecă, un dulap care a rămas fără ușă destul de rapid, niște obloane din lemn care lăsau soarele să ajungă pînă la mine în fîșii limpezi. Acolo am reînvățat să scriu. Mi-am luat și pisica – era încîntată că cele două camere ale noastre se expandaseră ca popcornul într-o casă uriașă cu pod, pivniță și grădină. Exploram amîndouă teritorii noi.

Vreo cîteva luni mai tîrziu, la Gala Superscrieri, lumea încă mă mai întreba, cu ochii cît cepele, dacă e adevărat că m-am mutat la Casa Jurnalistului. Și eu răspundeam că da și că mi‑am găsit o familie de București. Pe lîngă Vlad, Mako și Radu, la Casă mai venea o grămadă de lume care avea sau voia să aibă de-a face cu jurnalismul. Unii dormeau peste noapte, alții pentru mai multe nopți. Eram cu toții agitați și curioși ca niște cîini de vînătoare. Stăteam nopți întregi în bucătărie, înghesuiți unii în alții, și dezbăteam toate subiectele fierbinți ale lumii. Discutam practici jurnalistice, cîntăream greutățile etice ale meseriei, judecam comportamente și atitudini (ale noastre, în primul rînd), ne ciondăneam pe valoarea unui text, făceam campionate de idei și curse de fond. Găteam împreună, spălam aragazul împreună, reparam dușul împreună, scriam împreună. Un fel de gașcă beat, dar pe jurnalism și fără mescalină.

Singura mea problemă era zgomotul. Ușa camerei mele dădea în hol, care mai avea puțin și dădea în bucătărie, locul pierzaniei. Dacă voiam, totuși, să mă extrag din organismul colectiv și să dorm, trebuia să-mi pun căștile în urechi și să ascult muzică. Și să trimit SMS-uri din cameră ca să închidă cineva ușa de la bucătărie. La o lună după ce mă mutasem, într-o duminică seară, au năvălit în casă jumătate dintre spectatorii de la concertul lui Shantel – și Shantel însuși, care, după ce-a pus pe Internet periuțele noastre de dinți (vreo 20-30), s-a apucat de petrecere. Eu m-am închis în cameră, am aplicat schema cu căștile și am adormit în mijlocul nebuniei, în timp ce pereții camerei mele se zgîlțîiau ca o corabie beată.

Intimitatea a devenit o problemă de-abia după vreun an, cînd nu-mi mai convenea să fac conversație de fiecare dată cînd intram în bucătărie să-mi fac un ceai. Sînt zile în care n-ai chef să faci conversație cu nimeni. În multe dintre zilele alea trăia Mako, așa că era o provocare să sparg bariera lui de muțenie. Am rîs la Casă cît pentru o sută de ani. O sută de ani-lumină.

Am și scris la Casă, am reușit cît am stat acolo să documentez un material pentru care nu cred c-aș fi avut energie și resurse în condiții normale (la Casă nu sînt niciodată condiții normale). A ieșit aproape un microroman, un portret de luptător anticomunist în șapte episoade, de la a cărui publicare se împlinește fix un an. A contat teribil că am avut cu cine să vorbesc despre toate astea, că seara, cînd mă întorceam de pe teren, povesteam entuziasmată toate nebuniile pe care le aflasem, că a trebuit să formulez o motivație precisă pentru toate alegerile complicate, că n-am lăsat o documentare de nouă luni să se risipească, că m-am străduit să notez cîte ceva după fiecare zi de teren, că am fost ținută în priză de întrebările și uimirile tuturor. Dar cel mai important a fost că am avut unde și cu cine să scriu. Casa, cu etajele și coridoarele ei, cu grădina și garajul, cu redacția din mansardă e o casă de scris, prin care umbli fix cît trebuie ca să ajungi acolo unde e liniște și poți în sfîrșit să scrii. Pe drum, mi-am dat seama ce-mi place cel mai mult să fac în meseria asta și ce nu, care-s pistele posibile pentru cele mai teribile dileme etice, cum să scapi de frică și să te arunci în gol, cum să afli ecuația factorului tău uman.

În decembrie 2015, m-am mutat și eu la casa mea și am lăsat camera de pe dreapta următorului combatant. Și, deși sînt cît se poate de fericită, din cînd în cînd mi se mai face dor de șoricelul pe care l‑am văzut ieșind într-o dimineață din prăjitor, de noaptea în care m-am certat cu Vlad pe tema „unde se pune accentul în limba română“, de ziua în care am făcut front comun în jurul lui Mako, de chicotelile cu Sorina, de complicitățile cu Radu, de privirea ofuscată a lui Matei atunci cînd îi dau lecții, de dezordinea din jur și din capetele noastre, de felul în care intră soarele printre obloane.

Casa Jurnalistului lansează la începutul lunii iunie primul program de rezidențe jurnalistice de la noi.

Luiza Vasiliu este editor coordonator la Scena9.

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Dmitri Nabokov's garden in Montreux jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.