Acasă la jurnalişti
– Păi, hai să stai la noi.
Eram tolăniți în curte la Eden, trecuse de miezul nopții, eu povesteam că am intrat într-un fel de criză existențială și că nu-mi mai găsesc locul pe-aici, mă gîndeam să plec un an cu vreo bursă pe-afară, să-mi dau seama dacă fac bine ce fac cu viața mea. Vlad s-a ridicat brusc într-un cot și mi-a zis, pe tonul unuia care tocmai a descoperit soluția pentru încălzirea globală, să mă mut la ei, la Casa Jurnalistului. De ce să plec, dacă sînt atîtea de scris aici? Am izbucnit într-un hohot uriaș de rîs. Cum să mă mut cu trei băieți într-o casă de petreceri? Am rîs și-am rîs și-am tot rîs, pînă am ajuns acasă și-am adormit. A doua zi dimineață, ideea de a mă muta la Casa Jurnalistului nu mi se mai părea așa de proastă.
Locuiam în București de vreo patru ani, după o serie lungă de mutări pe axa Iași – Cluj – Wurzburg – Lyon. Stăteam singură, în chirie, într-un apartament de două camere de pe Veronica Micle. Singură cu o pisică. Munceam suplimentar ca să-mi mai rămînă ceva după ce plăteam chiria, aveam idei de subiecte, dar nu mai aveam timp de ele (timpul se ducea pe munca suplimentară), mă enervam că nu pot ieși din asta și, în general, mă cam plictiseam. Casa Jurnalistului mi se părea cea mai palpitantă inițiativă de jurnalism independent din România și-mi plăcea mult de oamenii de-acolo. M‑am mutat la Casă pe 1 august 2014. Lumea din jur nu prea înțelegea de ce am renunțat la confort grad II ca să locuiesc cu niște golani grad I. La 30 de ani, te muți în general la casa ta, nu la casa altora. Am primit prima cameră pe dreapta, vizavi de bucătărie. Un pat-canapea, o noptieră, o măsuță, o bibliotecă, un dulap care a rămas fără ușă destul de rapid, niște obloane din lemn care lăsau soarele să ajungă pînă la mine în fîșii limpezi. Acolo am reînvățat să scriu. Mi-am luat și pisica – era încîntată că cele două camere ale noastre se expandaseră ca popcornul într-o casă uriașă cu pod, pivniță și grădină. Exploram amîndouă teritorii noi.
Vreo cîteva luni mai tîrziu, la Gala Superscrieri, lumea încă mă mai întreba, cu ochii cît cepele, dacă e adevărat că m-am mutat la Casa Jurnalistului. Și eu răspundeam că da și că mi‑am găsit o familie de București. Pe lîngă Vlad, Mako și Radu, la Casă mai venea o grămadă de lume care avea sau voia să aibă de-a face cu jurnalismul. Unii dormeau peste noapte, alții pentru mai multe nopți. Eram cu toții agitați și curioși ca niște cîini de vînătoare. Stăteam nopți întregi în bucătărie, înghesuiți unii în alții, și dezbăteam toate subiectele fierbinți ale lumii. Discutam practici jurnalistice, cîntăream greutățile etice ale meseriei, judecam comportamente și atitudini (ale noastre, în primul rînd), ne ciondăneam pe valoarea unui text, făceam campionate de idei și curse de fond. Găteam împreună, spălam aragazul împreună, reparam dușul împreună, scriam împreună. Un fel de gașcă beat, dar pe jurnalism și fără mescalină.
Singura mea problemă era zgomotul. Ușa camerei mele dădea în hol, care mai avea puțin și dădea în bucătărie, locul pierzaniei. Dacă voiam, totuși, să mă extrag din organismul colectiv și să dorm, trebuia să-mi pun căștile în urechi și să ascult muzică. Și să trimit SMS-uri din cameră ca să închidă cineva ușa de la bucătărie. La o lună după ce mă mutasem, într-o duminică seară, au năvălit în casă jumătate dintre spectatorii de la concertul lui Shantel – și Shantel însuși, care, după ce-a pus pe Internet periuțele noastre de dinți (vreo 20-30), s-a apucat de petrecere. Eu m-am închis în cameră, am aplicat schema cu căștile și am adormit în mijlocul nebuniei, în timp ce pereții camerei mele se zgîlțîiau ca o corabie beată.
Intimitatea a devenit o problemă de-abia după vreun an, cînd nu-mi mai convenea să fac conversație de fiecare dată cînd intram în bucătărie să-mi fac un ceai. Sînt zile în care n-ai chef să faci conversație cu nimeni. În multe dintre zilele alea trăia Mako, așa că era o provocare să sparg bariera lui de muțenie. Am rîs la Casă cît pentru o sută de ani. O sută de ani-lumină.
Am și scris la Casă, am reușit cît am stat acolo să documentez un material pentru care nu cred c-aș fi avut energie și resurse în condiții normale (la Casă nu sînt niciodată condiții normale). A ieșit aproape un microroman, un portret de luptător anticomunist în șapte episoade, de la a cărui publicare se împlinește fix un an. A contat teribil că am avut cu cine să vorbesc despre toate astea, că seara, cînd mă întorceam de pe teren, povesteam entuziasmată toate nebuniile pe care le aflasem, că a trebuit să formulez o motivație precisă pentru toate alegerile complicate, că n-am lăsat o documentare de nouă luni să se risipească, că m-am străduit să notez cîte ceva după fiecare zi de teren, că am fost ținută în priză de întrebările și uimirile tuturor. Dar cel mai important a fost că am avut unde și cu cine să scriu. Casa, cu etajele și coridoarele ei, cu grădina și garajul, cu redacția din mansardă e o casă de scris, prin care umbli fix cît trebuie ca să ajungi acolo unde e liniște și poți în sfîrșit să scrii. Pe drum, mi-am dat seama ce-mi place cel mai mult să fac în meseria asta și ce nu, care-s pistele posibile pentru cele mai teribile dileme etice, cum să scapi de frică și să te arunci în gol, cum să afli ecuația factorului tău uman.
În decembrie 2015, m-am mutat și eu la casa mea și am lăsat camera de pe dreapta următorului combatant. Și, deși sînt cît se poate de fericită, din cînd în cînd mi se mai face dor de șoricelul pe care l‑am văzut ieșind într-o dimineață din prăjitor, de noaptea în care m-am certat cu Vlad pe tema „unde se pune accentul în limba română“, de ziua în care am făcut front comun în jurul lui Mako, de chicotelile cu Sorina, de complicitățile cu Radu, de privirea ofuscată a lui Matei atunci cînd îi dau lecții, de dezordinea din jur și din capetele noastre, de felul în care intră soarele printre obloane.
Casa Jurnalistului lansează la începutul lunii iunie primul program de rezidențe jurnalistice de la noi.
Luiza Vasiliu este editor coordonator la Scena9.
