Înotul şi cititul
E 6 dimineaţa, zi de vară. Mă trezesc, îmi fac jumătate de cană de cafea, dau drumul la Radio FIP, îmi beau jumătatea de cană de cafea, mă îmbrac şi ies. Am piscina aproape, ajung repede. La 7 fără un sfert sînt în apă, fac ture ne-profesioniste, nu e aproape nimeni la ora asta, pot să-mi întind braţele în tot bazinul, pot să respir în linişte, sînt fata din filme care înoată dimineaţa într-o piscină pustie înainte s-o înghită oraşul, job-ul, agitaţia. Înot o oră, apoi mă întorc acasă, îmi fac o cană de cafea, dau drumul la Radio Fip şi mă apuc de treabă.
De cînd am venit în Bucureşti, îmi imaginez cum ar fi să pot face asta. Dar nu pot. În Bucureşti, piscinele sînt o afacere pentru oameni cu bani şi, eventual, cu maşină, ca şi cum înotul (şi sportul în general) ar fi un lux. Majoritatea piscinelor din centru se află în hoteluri de 4 stele, iar celelalte sînt împrăştiate prin zone unde ţi-ar trebui vreo 45 de minute ca să ajungi cu metroul, şi nu sînt nici ele ieftine. Abonamentele se calculează în euro şi se plătesc pe cîteva luni în avans. Dar înotul, la fel ca mersul pe bicicletă sau badmintonul, nu e un lux. În Franţa şi Germania, ţări în care am stat cîte-un an, existau o sumedenie de mici piscine de cartier, care ţineau de administraţia locală, şi unde o intrare costa 2 euro (1.50 euro dacă erai student sau pensionar). Ştiu că povestea asta poate părea un moft, avem întotdeauna mii de probleme mult mai grave decît asigurarea accesului la sport. Un amic a cărui fetiţă face patinaj artistic mi-a spus că trebuie s-o ducă să se antreneze la Braşov, pentru că în Bucureşti n-are unde. Ca să nu mai vorbim de bazele sportive. Nu mai e mult şi-o să ne lovească şi pe noi statisticile alarmante, va creşte obezitatea infantilă, va creşte numărul bolilor de inimă, toatea astea pentru că nu există o politică suficient de coerentă la nivel local şi naţional care să încurajeze practicarea unui sport şi s-o facă accesibilă pentru toate categoriile de populaţie. Înotul, la fel ca alte sporturi, nu-i o fiţă de spa. Poate că peste vreo douăzeci de ani o să-nţelegem şi noi asta, o să lăsăm piscinele din hoteluri pentru turiştii străini şi-o să investim masiv în piscine de cartier.
Voiam să mai scriu despre un text al lui Tim Parks de pe blogul New York Review of Books, dar mai bine las link-ul aici şi-l citiţi singuri. E ca şi cum v-aş face cadou o intrare la piscină, într-o dimineaţă de vară.
