Întotdeauna ai nevoie de un porc
Acum vreo zece ani, cînd citeam cîte un roman sau un reportaj excelent, mă întrebam mereu cum fac autorii ca să găsească povești atît de bune. Eram în primul an de facultate, la Cluj, stăteam mult pe la BCU și mă trezeam uitînd total să citesc ce-aveam de citit și gîndindu-mă cum aș putea și eu să găsesc povești așa de bune. Îmi imaginam că există un fel de depozit universal al poveștilor și că autorii cei mai tari scotocesc după ele așa cum căutătorii de trufe fac expediții prin pădure însoțiți de porci. Pe scurt, că scriitorul și jurnalistul sînt ca domnul Chaume cu porcul Nini. Mă tot gîndeam cum să fac și eu rost de un porc, de un nas fin, de un simț special. Anul trecut, am găsit o poveste ieșită din comun și am început s-o documentez prudent, de frică să n-o stric cu vreun pas greșit sau un text prea slab. De-atunci, tot găsesc povești. Subiecte tari, cum zic jurnaliștii, prea multe ca să le pot face singură.
Nu știu cum am reușit să intru în liga căutătorilor profesioniști de povești, bănuiesc că are legătură cu practica susținută a curiozității și a răbdării. Istoria cu porcul căutător de trufe de-acum zece ani s-a întîlnit în mod bizar cu alibiul personajul despre care am scris, „Bărbatul care a dat foc comunismului”. De fiecare dată cînd voia să scape de bănuielile colegilor sau ale securistului șef din unitate sau ale anchetatorilor, Valentin Hurduc dădea vina pe porci. Așa și-a construit o mașină artizanală cu care a tipărit manifeste anti-comuniste, pe care le-a împrăștiat vreme de doi ani de zile prin locurile publice din București, a dat foc statuii lui Lenin din Piața Scînteii și a scăpat printre degetele Securității.
Povestea lui Valentin Hurduc începe așa:
Într-o vineri după-masă, un bărbat din Otopeni se urcă la volanul Daciei lui roșii și pornește spre București. Pe bancheta din spate are cinci bombe. E îmbrăcat ca un muncitor: are caschetă de șantierist, un halat jegos și pantalonii mîzgăliți de var. Oprește la Amzei, iese din mașină cu două bombe și se-ndreaptă spre piață. Nu-l bagă nimeni în seamă, lumea face cumpărături pentru 1 Mai. Lasă o bombă în fața pieței și alta la măcelărie. Numără pașii în gînd, unu, doi, trei, patru, cinci… încet, nu se grăbește. Aude doar a doua bufnitură și mulțimea vociferînd. În aer se-mprăștie miros de carbid.
Dacia pleacă încetișor și se oprește apoi la Gara de Nord. Acolo se repetă schema. Doar că bomba nu stă bine și cade. El se-ntoarce calm și o așază la loc. Pleacă; unu, doi, trei, patru, cinci… la al cincizecilea pas, bomba explodează. Bărbatul întoarce capul și vede hîrtiile plutind pe deasupra călătorilor ca o zăpadă ușoară. Trei milițieni răsar din pămînt și se cațără pe acoperișul gării ca să vadă de unde vin manifestele.
În următoarea jumătate de oră, bărbatul mai pune o bombă la Piața Matache, în remorca unui camion, și una la intersecția Ștefan cel Mare – Calea Dorobanților, lîngă Ambasada Turciei. În următorul an și jumătate, pînă la Revoluția din decembrie 1989, bărbatul împînzește Bucureștiul de ziare-manifest: 10 numere a cîte 2000-3000 de exemplare, lansate în aer de bombe cu carbid sau aruncate peste gardul curților de o mînă dibace, puse pe torpedoul mașinilor seara, la apus, sau pe treptele instituțiilor publice dimineața devreme, trimise prin poștă la ambasade și presă, strecurate drept în inima orașului. După prima difuzare de vineri, 29 aprilie 1988, Securitatea intră în alertă și demarează Operațiunea „Petarda”.
Împrăștierea manifestelor a șubrezit și mai mult mașinăria stricată a comunismului, pregătind terenul pentru Revoluție. Se spune că Ceaușescu însuși ar fi cerut ca în maximum șase luni vinovații să fie prinși. N-au fost prinși niciodată, iar povestea bărbatului cu Dacia roșie și a complicilor lui n-a ajuns mai departe de curțile din Otopeni, un roman publicat în ‘91 de un scriitor în serie, o carte de memorii scrisă la Jilava cu un os de pește înmuiat în cerneală făcută din zaț de cafea, cîțiva istorici, Casa Scînteii și Ion Iliescu.
Restul poveștii o puteți citi pe
