Aici Vocea Europei

Din vara lui 2006, organizatorii unui festival din Franţa încearcă să facă Europa mai simpatică, îndulcind siropul destul de amar al coabitării europene cu multă muzică bună. În fiecare an, la final de mai – început de iunie, la Clermont-Ferrand, oraşul anvelopelor Michelin, al superbului Ma nuit chez Maud al lui Rohmer şi al celui mai important festival de scurtmetraje de pe continent, are loc Europavox, un festival de muzici europene noi şi prea puţin cunoscute. Premisa e simplă: dacă tot învăţăm să locuim împreună, să facem legi, să împărţim bugete, atunci am putea să aflăm şi ce muzică facem noi, europenii. Politica marilor festivaluri de tipul Glastonbury sau Werchter e de a aduce pe scenă ce se ascultă acum în iPod-urile planetare, din Australia pînă în Groenlanda, ce e hip pe ambele maluri ale Oceanului, ce e împins în faţă de cronicarii de la Pitchfork, Stereogum şi Paste. Oricîte albume noi ai asculta pe zi, te învîrţi tot printre numele mari. Numele mici, cele care n-au în spate marea maşinărie de promovare muzicală, care cîntă în oraşe departe de Londra, Paris şi Berlin nu ajung la alt public decît cel local. Cu alte cuvinte, o trupă din Bulgaria nu prea are şanse să cînte într-un bar din Ungaria, pentru că scena muzicală din Budapesta nu cunoaşte scena muzicală din Sofia şi invers – anomalie pe care Europavox încearcă s-o repare, invitînd în fiecare an programatori de festival, directori de cluburi şi jurnalişti muzicali din toată Europa, şi provocînd întîlniri improbabile între un public francez mai degrabă cuminte şi nişte muzici mai degrabă îndrăzneţe.  

Pe 6 iunie, în prima zi de festival, un băiat-orchestră care seamănă cu fratele mai mic al lui Ralph Fiennes cînta, pe o scenă în aer liber, piese delicate despre moarte, tristeţe şi părăsire; în faţa lui – un public de vreo 30-40 de oameni cărora nu părea să le pese prea tare. E greu să intri în atmosfera de festival cînd nu ţi se dau surle, trîmbiţe şi tobe şi cînd melancolia tipului de pe scenă nu se potriveşte deloc cu euforia ta de weekend. Pe băiatul-orchestră îl cheamă Noiserv şi e unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni ai noului val alternativ portughez. La el acasă, umple sălile şi ia premii peste premii. La Europavox, a fost nevoit să treacă prin chinurile muzicianului debutant, programat să cînte la ora 7 seara, în timp ce toată lumea e ocupată să descopere standurile de bere şi mîncare mexicană, şi străduindu-se să cucerească nişte spectatori indiferenţi. „E OK şi-aşa“, mi-a spus Noiserv a doua zi la micul dejun, „o iau de fiecare dată de la capăt, e-n regulă“. La Europavox, e bine să nu fii cu nasul pe sus, şi să te bucuri pur şi simplu de întîlnirea cu un public nou. Dacă dintre cei 40 de oameni care te-au ascultat, măcar vreo doi se duc acasă şi le povestesc prietenilor că au auzit păsări alunecînd pe viniluri, la concertul unui portughez cu nume ciudat, atunci e de ajuns.  

Europavox e plasat la două staţii de tramvai distanţă de centrul istoric al oraşului, cu străzile lui înguste şi curţile interioare înecate de soare, cu biserici şi catedrale ca nişte balene uriaşe eşuate pe ţărm, cu oamenii văzîndu-şi liniştiţi de rutina unui oraş de provincie. Cartierul general Europavox se află în jurul şi în interiorul complexului Coopérative de Mai, un fel de casă a studenţilor mai mare, cu trei săli de concerte şi o curte generoasă. Publicul e local şi pestriţ, preţul biletului e mic, nu prohibitiv, aşa cum se întîmplă la festivalurile mari. Important e ca muzica să ajungă la oameni.

După diafanul Noiserv, am sărit direct în mijlocul delirului Casseurs Flowters, o trupă de hip hop franţuzesc funky şi neastîmpărat, după care mor toţi puştii pînă în 20 de ani. Unul dintre băieţii din trupă a făcut bine-mersi crowd surfing pe braţele spectatorilor, pînă a ajuns aproape de mijlocul sălii, unde un tip îşi agita entuziast cîrja în aer. Ritmuri de hip hop vesel, versuri şmechere („business“, pronunţat „biznes“, rimează cu „Louis Seize“), o sală întreagă cîntînd în cor „Bibadabim bibadaboum/ Ils sont cools ouhouhouh/ Bibadabim bibadabadaboum/ Trop cools ouhouhouh“. Europavox funcţionează cu momeli: în 2014, capetele de afiş au fost cei mai în vogă artişti francezi ai momentului; dacă vrei să-i vezi din primele rînduri, vii din timp şi treci prin încă vreo patru concerte cu nişte artişti de care n-ai auzit niciodată. Aşa a fost în a doua seară, cînd coada la intrare în sala Polydôme şerpuia pe cîteva zeci de metri. Lumea venise să-l vadă pe –M–, fost Matthieu Chédid, actual showman al scenei franceze de pop rock. Pînă la –M–, care începea la 22,30, mai erau trei concerte: britanicii Liz Green şi Benjamin Clementine, şi cehii Kadebostany. Liz Green e potrivită pentru săli mici, cu scaune de bar şi fum care să-ţi facă ochii să clipească des, nu pentru săli uriaşe, cu lume care stă în picioare şi se bîţîie de pe un picior pe altul. „N-am mai fost acasă de pe 7 aprilie“, oftează Liz Green şi începe să cînte „Dispacement Song“, o piesă de cabaret paşnic şi dezolat. „Nu-mi place vocea ei. Cît mai avem pînă la –M–?“, întreabă o fetiţă. Aplauze anemice, Liz Green iese de pe scenă fără bis. După concert, i-a povestit unui jurnalist austriac că s-a săturat de toate, turneul merge prost, e greu să trăieşti din muzică, e greu să trăieşti în general.  

După Liz Green a venit Benjamin Clementine. Descoperit de nişte producători francezi pe vremea cînd cînta la metroul din Paris ca să facă un ban, Clementine e cel mai apropiat artist de puterea şi sălbăticia Ninei Simone pe care l-am văzut vreodată. Un negru statuar, coborît parcă de pe soclul din „Privighetoarea şi trandafirul“ lui Oscar Wilde, apăsînd pedalele pianului cu tălpile goale, îmbrăcat într-un pardesiu lung, despicînd aerul cu vocea lui fără drept de apel, Clementine a făcut linişte în sala mare a Polydôme-ului. Nimeni nu mai mişca în front, nimeni nu mai întreba cît mai e pînă la –M–, toţi încremeniseră în faţa bărbatului care le spunea poveşti cu iubiri duse pe apa sîmbetei, prietenii pierdute şi singurătatea care te sfărîmă sub greutatea ei. La bis, Clementine a cîntat un cover după „Ain’t Got No, I Got Life“ al Ninei Simone, care-a trecut peste noi ca un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi a lăsat în urma lui inimi devastate. Clementine a scos deocamdată doar un EP şi n-a semnat cu nici o casă mare de discuri. Pare că n-are nici un chef să intre în circul industriei muzicale, vrea doar să cînte. Dacă cineva îl aude, bine, dacă nu, la fel de bine.

Am plecat de la concertul lui şi m-am aşezat afară, într-un colţ, ca să-mi pun oasele la loc. De pe scena în aer liber se-auzeau estonienii de la Odd Hugo, un fel de Beirut într-o zi cu ploaie. În aceeaşi seară, Botanique, spaţiul mitic de concerte din Bruxelles, s-a înfrăţit cu Europavox-ul şi a prezentat o selecţie de artişti belgieni. Printre ei, Mélanie de Biasio, o voce de jazz sumbru, pe care mi-o închipui perfect îmblînzind dealurile de la Gărâna sau fotoliile incomode de la Sala Radio, şi băieţii de la Girls in Hawaii, indie rock cu explozii de veselie, la care s-au zbînţuit, deşi era trecut de miezul nopţii, cîteva clase de copii de la şcolile din oraş.  

Sîmbătă, în ultima seară de festival, aveai de ales între turcoaicele do-it-yourself de la Kim Ki O, suedeza Elliphant, puţin prea mică pentru o scenă prea mare, senzaţia olandeză Thomas Azier sau grecul fascinat de colaje electro Larry Gus. Indiferent de opţiune, n-aveai voie să lipseşti de la Stromae, cea mai stranie apariţie a Europei pop din ultimii ani. E belgian, cîntă în franceză, atacă subiecte grele (cancer, moarte, depresie, război, identitate trans) pe ritmuri de club din Ibiza, dansează ca un schelet din primele desene Disney, are un show impresionant vizual, e autoironic şi ştie cum să aibă publicul la degetul mic. Iar publicul îl adoră. „Stromae dansează pe neliniştea unui întreg continent“ – scria la final de iunie Jon Pareles, criticul muzical de la The New York Times.  

La final de Europavox, fiecare şi-a luat cu el propriile descoperiri şi s-a împrietenit ceva mai mult cu ideea unei Europe a tuturor. Mi-ar plăcea să cred că, purtat de-a lungul şi de-a latul continentului, un astfel de festival ar putea coborî numărul votanţilor Frontului Naţional şi ai fraţilor săi de ideologie naţionalistă. Şi mi-ar mai plăcea să văd la anul, pe oricare dintre scenele Europavox, Subcarpaţi şi Steaua de mare. S-ar potrivi la fix.