scrisori către părinţii noştri

Mă simt prost cînd ajung acasă dimineaţa, chiar dacă nu pare. Mă simt prost cînd trîmbiţez cît de inutile mi se par orele de la şcoală şi cînd te conving să mă laşi să chiulesc. Mă simt prost că nu reuşesc să simt că duminicile în familie sînt, din cînd în cînd, necesare – că de înţeles, am înţeles.

Vreau să ştiţi că pentru mine Ceauşescu nu înseamnă decît o umbră care nu e a mea, dar care mă urmăreşte peste tot. Eu nu ştiu cum aţi trăit voi cu adevărat, nu ştiu dacă mie mi-ar fi fost viaţa mai simplă şi mai uşoară dacă aş fi trăit în perioada aceea şi nici măcar nu pot să-mi dau seama dacă lumea era mai fericită sau nu.

Oare de ce asociez comunismul cu frigul? Sigur nu se datorează celor spuse de voi. Pe atunci locuiaţi la sat şi vă încălzeaţi cu lemne. Presupun că are legătură cu poveştile auzite de la cei care au trăit la bloc. N-am rugat pe nimeni să îmi descrie un interior de apartament din acele vremuri, dar nu îmi lipsesc sursele.

Nu o dată mi-aţi povestit că, în timp ce mama era gravidă, tata exclama entuziasmat: băiatul nostru se va naşte în libertate! Copilăria mea a fost total diferită faţă de ceea ce mi-aţi povestit despre traiul mizer al tinereţii voastre.

Am ajuns la Cluj cu bine şi vă scriu, deşi am vorbit la telefon azi-dimineaţă. Nu am nepărat ceva să vă spun, dar am simţit nevoia să folosesc stiloul ăla chinezesc pentru care m-ai certat teribil pe la vreo 6 ani, tati, că i-am îndoit peniţa. Scrie bine, vezi?!

De cînd eram mic, la fel ca majoritatea oamenilor din generaţia mea, am fost asaltat din diverse direcţii de acest subiect străin mie, dar în acelaşi timp atît de familiar, numit comunism. Percepţia mea faţă de lucrurile care s-au întîmplat, înainte ca eu să mă nasc, este relativ bizară.

Ştiu că nu ţi-am mai trimis de mult timp o scrisoare, oricîtă plăcere mi-ar fi făcut să lipesc acel plic şi să mă gîndesc mereu că poate, din greşeală, o să ajungă la altcineva. De data aceasta, tot ce vreau să-ţi spun n-ar fi încăput într-o discuţie pe Skype.

Am convingerea că ultimii 25 de ani au fost extrem de dificili pentru voi. Tineri, proaspăt ieşiţi din comunism, v-aţi întemeiat o familie în care aţi considerat necesar să am şi eu un loc. Într-o ţară „bolnavă de libertate“ şi marcată de puternice convulsii sociale, cel mai bine caracterizate prin episodul Mineriadelor, aţi avut curajul să priviţi mai departe şi să fiţi de părere că fiul vostru are un viitor în această ţară.

Sîntem o familie fericită, şi asta m-a făcut să nu văd, pînă astăzi, că între generaţiile noastre există un conflict despre care v-aţi ferit întotdeauna să-mi vorbiţi. Ce vă spun mai departe o să doară, pentru că redeschid o rană veche. Dincolo de fiul vostru, sînt însă un tînăr clocotind de cei 20 de ani ai săi.

Comunismul a fost o teribilă molimă. Nu numai pentru noi, românii, ci pentru întreaga lume, căci fiecare a fost afectat, mai mult sau mai puţin, de „braţul lung al Revoluţiei“. Aş vrea să pot zice că odată cu 1989 am scăpat definitiv de acest sistem corupt şi bazat pe interese, însă, din păcate, lucrurile nu stau aşa.

Sînt conştient de faptul că mai bine de jumătate din viaţa voastră s-a suprapus perioadei mohorîte a comunismului. Ştiu că aţi trăit nişte vremuri în răspăr, în care privaţiunile de tot felul erau la fel de normale precum libertatea şi abundenţa de astăzi.

La fel ca ţărişoara noastră, simt şi eu nevoia de o schimbare. După şaişpe ani de tăcere politicoasă, gînduri „rebele“ adolescentine şi alte frămîntări specifice vîrstei, vă scriu acum această scrisoare, pentru a-mi regăsi motivaţia asumării a ceea ce sînt(em).

Nu v-am spus niciodată mama şi tata, dar asta n-a fost pentru mine o depreciere a unui construct prin simpla lui redenumire, ba chiar din contră, a fost un mod prin care m-am apropiat mult mai uşor de voi. Şi simplul fapt că aţi acceptat nu a însemnat decît că aţi ştiut cum să vă plasaţi în raportul viitor al relaţiei noastre.

Simt nevoia să vă vorbesc, aşa cum făceam odinioară, cînd ne strîngeam în camera mare, după ce vedeam un episod din Star Trek, aşteptat atît de mult de mami, şi desenele Disney, aşteptate cu nerăbdare de mine şi de Cezara. Ne spuneaţi atunci că sîntem niste răsfăţate că avem şansa să ne uităm în fiecare zi la desene.