Dragi părinţi,
La fel ca ţărişoara noastră, simt şi eu nevoia de o schimbare. După şaişpe ani de tăcere politicoasă, gînduri „rebele“ adolescentine şi alte frămîntări specifice vîrstei, vă scriu acum această scrisoare, pentru a-mi regăsi motivaţia asumării a ceea ce sînt(em). Identitatea noastră dispare mai des şi mai misterios decît eroii filmelor western la care vă uitaţi cu atîta plăcere acum mai mult de douăzeci de ani în urmă. Pe de altă parte, vă scriu de dragul unei încercări, pe care mi-e frică să o numesc deja nereuşită, de a-mi aduna gîndurile. În loc de ordine, am în cap haos total, o adunătură de idei care stîrnesc Revoluţie.
Decembrie 1989, o dată însemnată cu sînge şi lacrimi în calendarele româneşti – şi în cele internaţionale –, dar o dată cu gust de patriotism şi mîndrie din sortimentul cel mai pur, cu aromă de libertate. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, libertatea şi actualitatea au ajuns să fie într-un oarecare conflict: astăzi a devenit nimic mai mult decît un libertinaj, o impresie că ne-am atins un scop la care au ţintit generaţii întregi înaintea noastră. Trăiesc cu senzaţia că nu sîntem capabili să ne ducem mai departe visurile, care au rămas îngropate undeva, într-un trecut iluzoriu, împreună cu doza de ambiţie ce s-a înecat în valul de noutate ce a cuprins, mai întîi încet, apoi deodată, mase întregi. Perioada aceea confuză, imediat după Revoluţie, despre care ne minţim că s-a terminat, în realitate, a fost acaparată de un occidentalism poate un pic prea brutal pentru români, care l-au adoptat însă fără vreo pretenţie, în spiritul docil şi blînd, tipic acestui popor, uneori prea entuziast, alteori prea puţin. Poate aţi fi tentaţi să spuneţi că totul e diferit, că aşa-zisul conflict între generaţii creează exact zidurile de cenzură personală pe care le credeam dărîmate în ’89 şi că nu mai e nici o speranţă. Ei, vă contrazic pentru a enşpea mia oară, şi de data asta jur că am dreptate: sîntem la fel!
Atunci – cu cravata de pionier şi cheia de gît, acum – cu smartphone-ul în buzunarul din spate al blugilor rupţi, şi cu acelaşi păr ciufulit care ascunde gînduri răzleţe. Atunci – cu îngheţata Polar şi caramica tare, acum – cu cine-mai-ştie ce sortimente de îngheţate pretenţioase şi o caramea mai fină, dar cu acelaşi gust inconfundabil de copilărie. Atunci şi acum, bibelourile bunicii şi eugeniile de la bunicul, leagănele şi parcul, îmbufnările „că nu mă lasă mama afară“. În definitiv, nu sîntem chiar atît de diferiţi, deşi ne separă anii. Dar mentalităţile? Sînt ele atît de opuse? Ştiu din surse incontestabile (evident, voi, cu poveştile de care mă prefac că nu am timp, dar îmi fac mereu ziua mai interesantă) că atunci totul era supus unei îndoctrinări acide, care forma umbre cenuşii, cu cearcăne uniforme, întocmai ca modul de gîndire pe care eraţi obligaţi cu toţii să-l adoptaţi, că educaţia era limitată de principiile rigide ale regimului şi de controlul permanent, însoţit de imaginea ameninţătoare a vreunui securist, departe de toată deschiderea de astăzi, care pare infinită, de modernismul aproape absurd, obscen de perfecţionist. Trăim în vremuri în care un gram de ambiţie nu se găseşte la colţ de stradă, aşa cum ne-am aştepta, ci arde mocnit, în tentative de emancipare, sîntem produsul unei generaţii ridicate din cenuşa trecutului, modelaţi la graniţa dintre independenţă şi teama de eşec după primul contact cu libertatea, avem posibilităţi nelimitate, speranţe, dezamăgiri, exact ca voi. Contrar aşteptărilor uşor negativiste, am să las la o parte poezia zilnică de plîngeri nefondate şi nemulţumiri generate de conflictul de opinii. Noi, generaţia cu î din a, vă mulţumim vouă, generaţia cu î din i, că aţi redat valoare cuvîntului român.
Alexandra Nicolae, elevă, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“, Iaşi; membru al clubului LOGOS
Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.
