Nu o dată mi-aţi povestit că, în timp ce mama era gravidă, tata exclama entuziasmat: băiatul nostru se va naşte în libertate! Copilăria mea a fost total diferită faţă de ceea ce mi-aţi povestit despre traiul mizer al tinereţii voastre.

Mărturiile voastre par desprinse dintr-un film SF: o viaţă fără sens, petrecută la interminabile cozi pentru a vă asigura subzistenţa, o permanentă alergătură după mîncare. Cît de absurdă poate fi existenţa unui magazin alimentar cu galantare orbitor de goale? Cît de meschin poate fi un stat care îşi ţine cetăţenii ore în şir la coadă, pentru a le vinde drept hrană gheare de pui? Să trăieşti ca o cîrtiţă, fără lumină, într-un frig disperant, fără posibilitatea de a citi, de a asculta muzică sau de a vedea un film, pentru că în fiecare seară se tăia curentul. Trebuie să fie teribil. 

Dacă în 2014 încă ar fi dăinuit regimul comunist, aş fi fost un alt om. Frustrat, nefericit, plictisit de aceeaşi presă monocoloră, aş fi auzit de trupa Radiohead de la un prieten care a avut norocul să călătorească în Occident, Internetul, în mod cert, ar fi fost restricţionat, iar practicarea meseriei de jurnalist mi-ar fi fost aproape imposibilă.

Pentru mine a fost ceva firesc să traversez graniţa spre Statele Unite, Belgia, Grecia sau spre alte ţări din Vest. Ştiu că pentru voi, singurele călătorii erau doar cele imaginare, la orele de geografie, cînd învăţaţi capitalele, munţii şi apele acestor ţări. Fără însă să aveţi speranţa de a le vedea vreodată. 

Voi aţi îndurat toate astea pentru că frica, în comunism, era sentimentul dominant, ferocitatea torţionarilor lichefia orice urmă de răzvrătire. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost să trăiesc fără să spun răspicat ce simt şi ce cred. Azi trăim în libertate. Pot ieşi în stradă ori de cîte ori clasa politică vrea să ne fenteze pe noi, cei din societate, aşa cum s-a întîmplat cu proiectul de la Roşia Montană. Anul trecut, zeci de mii de oameni au dat din PET pentru statul de drept şi au oprit această lege păguboasă, scrisă cu dedicaţie pentru Roşia Montană Gold Corporation. Toamna românească mi-a produs cele mai intense trăiri colective. M-a impresionat solidaritatea umană. Cetăţeni care împărţeau manifestanţilor căni cu ceai, portocale şi biscuiţi, cetăţeni care claxonau din maşini, în semn de aprobare, cetăţeni care fluturau tricolorul de la ferestre şi ne încurajau să nu ne dăm bătuţi. 

Într-o seară geroasă de decembrie, cînd îmi înţepeniseră mîinile pe metalul unui banner, o doamnă blondă mi-a împrumutat o pereche de mănuşi de culoare café-au-lait. În învălmăşeala protestului, nu am reuşit să aflu cum o cheamă, dar, dacă citeşte aceste rînduri, aş dori să îi mulţumesc şi să i le înapoiez. 

Nu am nici un dubiu, dacă aş fi fost tînăr în decembrie ’89, nu aş fi fost în altă parte decît în Piaţa Universităţii, scandînd din ficaţi Jos Ceauşescu! 

Mă surprinde să aud că există oameni care regretă comunismul, nu îi pot înţelege. Cum poţi tînji după un regim atît de opresiv şi autoritar, care ţi-a furat tinereţea şi ţi-a sufocat libertatea? Cum poţi uita că ai dus o existenţă larvară, în care dimensiunea ta umană se reducea doar la exersarea tehnicilor de supravieţuire? Singura scuză plauzibilă este că aceşti nostalgici îşi idilizează tinereţea pierdută, iar din cauza trecerii timpului, ororile sistemului s-au estompat în amintirile lor. 

Nici o schimbare fundamentală în progresul omenirii nu s-a petrecut fără sacrificii şi acte de curaj. Curajoşi au fost oamenii din decembrie ’89, care s-au opus unui sistem opresiv şi crud. 

Curajoşi aţi fost şi voi, dragi părinţi, că aţi avut nebunia să înfruntaţi regimul Ceauşescu. Datorită vouă şi altora ca voi, astăzi, protestele nu mai sînt ameninţate de şuierul gloanţelor.

În vîrtejul lucrurilor, nu uitaţi că am crescut, nu mai sînt copil. Aşa că nu mai fiţi îngrijoraţi de soarta mea: dacă am mîncat, dacă sînt îmbrăcat suficient de gros sau dacă mi-am plătit abonamentul la telefon. Aveţi încredere că ştiu ce am de făcut cu mine şi cu lumea în care vreau să trăiesc.  

Matei 

Matei Bărbulescu, 23 de ani, jurnalist şi editor online Şapte Seri 

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.