Dragii mei,

De cînd eram mic, la fel ca majoritatea oamenilor din generaţia mea, am fost asaltat din diverse direcţii de acest subiect străin mie, dar în acelaşi timp atît de familiar, numit comunism.

Percepţia mea faţă de lucrurile care s-au întîmplat, înainte ca eu să mă nasc, este relativ bizară. Nu mă pot transpune în momentele respective eu ca persoană, nu-mi pot imagina cadrul ăsta POV pe care îl am în faţă de aproape 18 ani, avînd în el o acţiune pe care nu am trăit-o. De asta percep tot ce a precedat naşterea mea ca pe o poveste pe care am aflat-o de la voi sau de la oamenii din jurul meu.

Comunismul, pentru mine, este o poveste pe care am auzit-o şi nu am avut decît să o cred pe cuvînt. O poveste pe care mi-o imaginez văzută zi de zi în culorile în care erau reclamele sau revistele pe atunci: aprinse precum cele din revista Cutezătorii, dar, în acelaşi timp, puţin şterse. Sau poate false, la fel ca spectacolul regimului. O lume construită îndeaproape, artificială, cu lucruri care par puse cu mîna, asemănătoare filmelor lui Wes Anderson. Toate aceste interpretări proprii nu fac decît să amplifice cadrul de poveste din capul meu. M-am născut şi trăiesc într-o lume complet diferită de ceea ce îmi imaginez eu că era comunismul. Deşi sună a discurs clasic prodemocraţie, nu aş putea niciodată să-mi închipui o lume în care nu se votează, în care oamenii nu pot discuta despre orice vor ei, în care informaţia nu circulă cum circulă astăzi.

Zilele trecute mă gîndeam că voi, cînd eraţi de vîrsta mea, purtaţi o uniformă pe care aveaţi cusută o matricolă şcolară. Un simbol care-mi sugerează imaginea unui ghetou al egalităţii. Un obiect care îmi este complet străin, la fel ca şi uniforma. Nu am purtat uniformă niciodată.

Am încercat să mă pun în locul vostru, în timpul adolescenţei voastre trăite atunci. Am realizat că multe lucruri sînt diferite substanţial, de la macro la micro, de la faptul că puteaţi fi pîrîţi de un coleg pentru că în loc de Corina Chiriac ascultaţi Led Zeppelin, pînă la faptul că citeaţi la lampă după ce se tăia curentul.

De la tine, tata, am amintirea adolescentului chitarist din comunism, băiatul care avea pick-up şi viniluri – printre care şi cîteva străine, greu obţinute –, iar de la tine, mama, am amintirea cozilor interminabile la care stăteai pentru orice şi a cărămizii pe care o încălzeai în cuptor şi o puneai la capătul patului, la picioarele tale, ca să poţi adormi, în anii în care nu mai furnizau căldură.

Din perspectiva asta, viaţa în comunism îmi pare a fi ca într-un lagăr perpetuu, de mărimea unei ţări, în care regimul afişa o „libertate“ de faţadă, un lagăr din care nu ai voie să ieşi, decît dacă ai de gînd să te duci într-o ţară care este la fel de lagăr ca ţara ta. Îmi imaginez tot acest calvar al stadioanelor umplute cu pionieri şi poze cu dictatorul, această lume supravegheată non-stop, în care exista pericolul de a avea probleme dacă te opuneai sistemului, şi nu pot înţelege oamenii nostalgici faţă de perioada aia, mi se pare cel puţin sadomasochist şi infantil să ai o asemenea atitudine. Pînă la urmă, de ce ai vrea să trăieşti o utopie care s-a dovedit a fi ineficientă şi păguboasă?

După cum am spus la început, comunismul este, pentru mine, o poveste auzită pe care nu am avut decît să o cred pe cuvînt. Dacă e să mă iau după ce comentează unii nemulţumiţi din jur, Revoluţia a fost o ghilotină parţială care nu a secţionat pînă la capăt tot ce trebuia înlăturat. Neştiind cum a fost înainte, nu pot spune decît că Revoluţia este o poveste intermediară care face trecerea dintre povestea principală spre realitatea pe care o ştiu eu. Comunismul e colorat, în mintea mea, în nuanţele pe care le-am descris mai sus; în schimb, Revoluţia o asociez cu tot ce însemnă gri, probabil pentru că se întîmpla iarna şi toate filmările de atunci sînt în nuanţa asta. Cred că, dacă aş fi fost în faţa Palatului Regal în ’89, aş fi văzut totul cenuşiu, împînzit de fum sau ceaţă, de la oameni pînă la cer.

Cu toată dragostea şi admiraţia pentru că voi aţi fost eroii mei care au supravieţuit poveştii cu Epoca de Aur,

Tudor

Tudor Paul-Bădescu, 17 ani, Şcoala Centrală, Bucureşti

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.