Dragii mei,
Oare de ce asociez comunismul cu frigul? Sigur nu se datorează celor spuse de voi. Pe atunci locuiaţi la sat şi vă încălzeaţi cu lemne. Presupun că are legătură cu poveştile auzite de la cei care au trăit la bloc. N-am rugat pe nimeni să îmi descrie un interior de apartament din acele vremuri, dar nu îmi lipsesc sursele. Înainte de toate, mă obsedează linoleumul. Se rătăcise o bucată la sat. Era verde spălăcit. Mi-l imaginez călcat de picioare străine şi blegi, tîrşîite şi anemice, fricoase şi uscate. Fireşte că exagerez, dar am impresia că nimic altceva nu s-ar asorta celei mai kitschoase „gresii“ din lume. Probabil ceva similar aş fi avut şi eu în camera de cămin, dacă aş fi trăit pe atunci. Ce clişeu! Pe atunci şi acum. Dar cam aşa e, nu? Aşadar, tot linoleum aş fi avut şi tot frig ar fi fost. Or, ştiţi cît de friguros sînt... Apoi dulciurile. Ce mă fac eu fără dulciuri? Dar să nu fim răsfăţaţi. Marea problemă ar fi fost cînd cineva ar fi observat că, în ciuda gurii mele mari, sînt uşor intimidabil şi mi-ar fi propus să fiu atent la studenţii din străinătate. Sigur că puiul mamii cel viteaz ar fi refuzat, pentru că era prea ocupat cu distribuirea cărţilor în samizdat. Dar dacă puiul mamii ar fi primit un pumn în burtă sau ar fi fost ameninţat că va fi trimis să profeseze într-un sat unde se intră doar cu tractorul? Aş fi cîrîit sau aş fi ciripit? De asta îmi stă în gît comunismul. Eu cel de acum nu îmi pot imagina că aş putea face aşa ceva, dar ce pot spune de un eu care e plimbat prin nu ştiu ce birouri dosnice şi e hîrşit într-o lume a linoleumului? Cum să trăieşti într-un loc în care nu ştii ce surprize îţi poţi face ţie însuţi? Probabil nu v-a trecut asta prin minte cînd a intrat în curte tanti Aglăiţa, strigînd întruna că a picat Ceauşescu. Cert este că v-aţi bucurat. La voi în comună nu s-a ieşit în stradă, dar îmi place să cred că eu aş fi ieşit. Eu să fiu nebunul satului care scoate un steag găurit şi desenează mustăţi unei poze a luminatului din Scorniceşti, eu să strig primul „Jos dictatura!“, eu să sfidez miliţienii, eu să fug pe şosea şi să opresc circulaţia.
Din motive obiective am fost privat de oportunitatea de a fi erou (ori mai degrabă martir) sau turnător. Ca să fiu sincer, dragii mei, mă bucur că lucrurile stau aşa. În măsura în care ar fi cu putinţă, aş găsi nesfîrşit de frustrant să mor, în vreme ce alţii se bucură de libertatea pe care nu o merită (am în minte nişte nume; primul, şi cel mai important, începe cu I). Fiindcă a venit vorba de libertate, ca să fiu cinstit, nu o simt. Dar asta nu pentru că nu există, ci pentru că sînt obişnuit cu ea. Şi apropo de asta, aşa cum acasă, trecînd de la supă la şniţel, ar fi aiurea să vorbim despre libertate, la fel de nepotrivit mi se pare să menţionezi, în general, cuvîntul ăsta. E preţios, bombastic. Dacă îl pronunţi înseamnă că s-a ivit un context în care existenţa sa devine discutabilă. Acum vă rog să îmi iertaţi abstracţiunile. Poate că nu ar fi rău să compensez cu nişte exemple. Dincolo de toate, faptul că acum pot merge oriunde şi pot spune un banc despre oricine, iar apoi mă întorc acasă şi nu trebuie să mă gîndesc cine o fi fost în spatele meu garantează o firească lipsă a fricii de celălalt. Şi ar mai fi ceva. Fireşte, să fii vulgar sau obraznic nu e potrivit, însă faptul că această posibilitate există ipotetic dovedeşte o la fel de firească lipsă a ordinii impuse cu pumnul. Staţi liniştiţi, nu îmi manifest libertatea înjurînd bătrîne în parc. Deşi uneori e tentant. Dacă e frustrant să fii martir, e mai frustrant ca unii să considere că ai făcut-o degeaba, chiar mai rău – ai făcut-o în detrimentul lor, pentru că le era mai bine atunci. La fel ca tanti Erji. Stă de 30 de ani în Germania, dar crede că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Dar cum e să fii tînăr şi să crezi asta?
Una peste alta, vă mărturisesc că am vrut să fac un experiment cînd am început să vă scriu. Cu vreo două ore înainte, am oprit centrala şi am deschis geamul. Se răcise binişor. Am îmbrăcat o bluză de lînă şi pantaloni flauşaţi. M-am aşezat în pat. Pentru a accentua starea, m-am gîndit să văd cîteva poze de atunci, care să-mi inflameze imaginaţia. Am dat de vreo două din Coreea de Nord. La noi nu a fost niciodată atît de rău. Totuşi, aceeaşi senzaţie: frig. În final am cedat. Am pornit centrala. M-am uitat în jurul meu. Bloc comunist? Da. Linoleum? Nu. M-am uitat afară? Cartier comunist? Da. Blocuri urîte? Da. Toate? Nu. Mai bine? Da. Suficient? Nu. Dar e altceva.
Alex
Alex Condrache, 25 de ani, doctorand la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara
Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.
