„A meritat să-mi risc viaţa“ – interviu cu Vaughan SMITH

Jurnalist independent de război, multipremiat pentru reportajele lui din zone de conflict, Vaughan Smith este fondator al agenţiei de cameramani freelanceri Frontline Television News şi apoi al Clubului Frontline din Londra, cu filiale în Albania, Bosnia şi Herţegovina, Cehia, Georgia, Rusia, Slovacia. În perioada 2010-2011, în plin scandal WikiLeaks, i-a oferit găzduire lui Julian Assange. Între 18 şi 20 februarie, Vaughan Smith a fost prezent la Bucureşti, la deschiderea Clubului Frontline din România.  

Să începem cu istoria Frontline. De ce aţi pornit cu o agenţie, de ce aţi continuat apoi cu un club de jurnalism independent (nu o asociaţie sau o fundaţie)?

După ce am părăsit armata, am dat peste o gaşcă de tineri la fel ca mine, foarte aventuroşi, care voiau să vadă lumea, aşa că am pornit la drum pentru că ni se părea că era ceva ce trebuia să facem. Am pus mîna pe nişte camere – chiar atunci, Sony scosese pe piaţă o cameră Hi8, pentru publicul larg. Înainte de asta, ca să ai o cameră, trebuia să ai şi film. Deci, era un adevărat progres tehnologic, pe care noi l-am preluat şi am încercat să-l folosim în scop jurnalistic. Credeam că vom ajunge într-o zi ca agenţia Magnum. N-am ajuns, ceea ce era clar, dar cred că vă puteţi imagina, era un vis... Am călătorit în jurul lumii, Afghanistan a fost prima oprire, şi ne-am simţit tare bine, deşi n-am făcut nici un ban. (rîde) Apoi a început prăbuşirea fostei URSS, Zidul Berlinului, România... La început, am fost doar patru tipi, şi unul dintre noi, Rory, sosise în România cu o zi înaintea noastră şi curăţase totul, nu ne mai rămăsese nimic de fotografiat. Făcuse nişte poze extraordinare, nu-ţi venea să crezi ce se întîmpla cu revoluţia – de fapt, lovitura de stat (ne-am dat seama de asta de-abia la plecare, pentru că eram cam proşti. (rîde) Era extrem de palpitant şi de interesant, simţeam că ne aflăm în locul în care se face istorie. Pe-atunci încă mai eram aventurieri, dar pe măsură ce-am trecut prin Bosnia şi războaiele balcanice, şi Gronznîi, şi toate celelalte orori, am început să înţelegem că aveam o responsabilitate şi că putea să iasă ceva bun din energia noastră. Plus că noi mereu am fost optimişti, spre deosebire de alte grupuri de ziarişti independenţi (cum ar fi The Bang Bang Club), oameni care au lăsat ca experienţele lor să-i distrugă parţial. Noi eram altfel, poate şi pentru că nu ne concentram pe o singură parte a globului (ei se concentraseră pe Africa de Sud), lumea întreagă era a noastră. Oriunde era scandal, voiam şi noi să fim. Dar, după ce vezi toată  suferinţa la care se poate ajunge şi după ce vezi cît de inadecvată e înţelegerea oamenilor apropo de ce se întîmplă, şi te gîndeşti la bunicii tăi, care te învăţaseră că războiul e o idee foarte proastă, îţi dai seama că poate e totuşi important să încerci să informezi publicul şi să porneşti la drum. Jumătate dintre colegii mei au fost ucişi, ceea ce a fost foarte traumatizant, dar eram împinşi mai departe de ideea că ceea ce făceam era într-o anumită măsură important, că a informa publicul însemna a te pune în slujba cetăţenilor, aşa că ne simţeam folositori. În schimb, n-a fost momentul cel mai potrivit pentru a face bani. Nu ne-am mai putut permite să ţinem agenţia, ajunsesem să acopăr eu cheltuielile. Eram furios, pentru că mi se părea că fuseserăm trataţi foarte prost de presa tradiţională, de trusturi mai ales. În industria de ştiri nu exista cultura de a ajuta această mică iniţiativă a unor freelanceri care făceau atîtea pentru ei. Ne foloseau pozele, de multe ori chiar ni le furau. În cele din urmă, mi-am spus că nu vreau să fiu încă un jurnalist care n-are cu ce să-şi plătească chiria şi îşi pierde viaţa pe teren. Mi se părea că făcuserăm destule. Aşa că, din furie, cu ajutorul soţiei mele, care e din Kosovo, am pus bazele Clubului Frontline. Nu mai exista ceva asemănător. Clubul e o idee destul de britanică despre un loc exclusivist pentru care trebuie să fii suficient de bun dacă vrei să devii membru. Al nostru nu e chiar aşa exclusivist, nu e greu să devii membru, dacă te interesează aceleaşi lucruri ca pe noi. Organizăm în jur de 200 de evenimente pe an, iar la întîlnirile noastre, publicul e alcătuit din oameni care îşi exprimă dezacordul într-un mod amiabil, un lucru extrem de folositor, de altfel, bazat pe credinţa că s-ar putea să nu ştii chiar totul şi că ai putea avea cîte ceva de învăţat de la ceilalţi, ceea ce e o chestie sănătoasă, şi pe credinţa că o sută de minţi pot ajunge la o idee mai bună decît o singură minte. În cele din urmă, creînd Frontline Club, am creat o instituţie în interiorul presei britanice, care se ocupă, de fapt, de tot restul lumii. Din cînd în cînd, putem strînge nişte finanţări care ne permit să deschidem cluburi în alte ţări. Sînt şapte sau opt în total. Avem unul la Tbilisi, unul la Bratislava – mici cluburi care organizează evenimente în stilul Frontline-ului de la Londra. Aşa se face că am venit la Bucureşti. Pentru mine, e unul dintre cluburile care mă bucură cel mai mult, pentru că lucrurile s-au decis, de fapt, în România: dacă în Afghanistan fuseserăm un grup destul de împrăştiat, la Bucureşti ne-am aşezat la aceeaşi masă, la Hotelul Intercontinental, şi am decis că ne vom uni forţele toţi patru şi vom crea o agenţie. A fost un moment istoric. Chiar am găsit fotografiile de-atunci, de curînd. Aveam o barbă mare.  

Putem să publicăm una dintre fotografii?

Da, sigur, e făcută de un prieten, deci nu-i nici o problemă. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci c-o să mă întorc în România cu un astfel de proiect, aş fi fost teribil de încîntat. În Rusia, de exemplu, facem proiecţii de documentare însoţite de discuţii, iar în provincie există atît de puţine variante de petrecere a timpului liber, încît oamenilor de-acolo le place la nebunie să vină la club, au cu toţii opinii, dezbat idei etc. Cred că asta-i ajută să dezvolte un interes anume şi abilităţi pentru astfel de discuţii, ceea ce devine, de fapt, un scop social, pentru că îi încurajează să dobîndească mijloacele de a pune stăpînire pe propriile societăţi. De asta iubim jurnalismul – publicul nu poate juca un rol cu adevărat serios într-o societate, dacă nu e bine informat. Cred că e important să stimulăm dezbaterile.  

Aţi deschis cluburi Frontline în Rusia, Bosnia şi Herţegovina, România etc. De ce în partea asta a lumii?

Ne-ar plăcea să avem cîte un Frontline în fiecare capitală din lume, dar am reuşit să convingem diverşi finanţatori să ne dea fonduri limitate, nu foarte mari, pentru a stimula dezbaterea publică în aceste ţări. De asemenea, sînt interesat de jurnalismul tînăr şi mi se pare că aveţi în România nişte tineri jurnalişti foarte buni, care nu-s neapărat extrem de cunoscuţi, care nu au o platformă potrivită, iar dacă Frontline ar deveni o astfel de platformă, măcar parţial, ar fi absolut minunat. Tinerii care au fost la primele evenimente Frontline de la Bucureşti vor deveni, sper, figurile marcante ale presei de mîine. De ce să nu contribuim la dezvoltarea unei bune practici? De ce n-am putea noi, tocmai de la Londra, să împărtăşim cu voi ceva ce noi avem şi merită împărtăşit?

Să ne întoarcem puţin în timp. Aţi fost căpitan în armata britanică, la grenadieri.

Da, aveam o pălărie dintr-aia mare, un bearskin, la fel ca gărzile de la Palatul Buckingham... (rîde)

Cum aţi ajuns din căpitan – jurnalist?

Cred că cel mai bun mod de a-ţi trăi viaţa e să deschizi uşi. E nevoie de o cantitate mică de curaj sau de disconfort, de preferinţă cînd eşti destul de tînăr, ca să faci ceva puţin nebunesc. Atunci se deschide o uşă, intri într-o încăpere unde sînt alte trei uşi, deschizi încă una şi te trezeşti într-o cu totul altă parte a clădirii, unde nu credeai c-o să ajungi vreodată. Cred că ăsta e un mod cu adevărat palpitant de a-ţi trăi viaţa. Îl recomand oricui. Mulţi oameni se tem să facă ceva ieşit din comun. Dar dacă vrei să ai o viaţă plină, interesantă sau aventuroasă, atunci trebuie să-ţi asumi nişte riscuri. Am plecat din armată pentru că mă cam săturasem să mi se spună ce să fac. Ştiţi, trebuie să fii destul de disciplinat şi să îndeplineşti ordine care nu sînt întotdeauna dintre cele mai rezonabile. Treaba asta mă frustra uneori. Am părăsit armata şi m-am dus în Afghanistan ca fotograf. A fost puţin ciudat, dar absolut grozav. Armata a ajutat, de fapt, mi-a oferit o introducere bunicică în război. Fusesem militar în Irlanda de Nord, Cipru, Germania, ştiam ce se întîmplă pe cîmpul de luptă pentru că fusesem pregătit ca la carte, la standarde destul de înalte. Mi-a folosit foarte mult, pe-atunci erau foarte puţini ex-soldaţi printre jurnaliştii britanici. Cînd venea vorba de zone de conflict, aveam un avantaj considerabil, ştiam cîte ceva, îmi era relativ uşor să mă pun la adăpost ca să-mi pot face treaba. Cultura jurnalismului tradiţional din Marea Britanie e fricoasă, jurnaliştilor le e teamă să nu fie împuşcaţi sau omorîţi, le e teamă să nu-şi piardă slujbele, le e teamă să nu se înşele, le e teamă să-şi dezvăluie sursele, le e teamă de redactor-şef etc. E multă frică. Eu nu aveam temerile astea. Puteam să mă duc şi să stau bine-mersi cîteva luni în Afghanistan, şi nu-mi era teamă. Nu era ca şi cum aş fi călcat pe vreo mină sau aş fi făcut cine ştie ce prostie… deci, da, armata m-a ajutat.

În 1991, aţi reuşit să filmaţi singurele imagini necenzurate de armată cu ce se petrecea în Războiul din Golf, dîndu-vă drept ofiţer.

Da, văd că v-aţi făcut documentarea. (rîde) A fost destul de interesant. Mă enervasem cumplit din cauză că, după ce-a izbucnit Războiul din Golf, toţi vechii mei prieteni din armată plecaseră acolo, şi-mi aduc aminte că am ieşit la masă cu un vechi prieten care mi-a spus: „Ei, Vaughan, acuma eşti jurnalist, ha ha, păi înseamnă că ne vedem la Bagdad, nu?“ Şi eu i-am zis: „OK, ne vedem la Bagdad.“ Eram atît de hotărît, încît m-am dus, şi am luat cu mine ce mai păstrasem din uniforma militară, inclusiv plăcuţa de identificare, am ajuns la Bahrain, am falsificat un act de identitate. Unele dintre lucrurile pe care le-am făcut atunci pot fi justificate jurnalistic prin faptul că m-am întors cu informaţii pe care nu le mai avea nimeni. E adevărat că m-am dat drept ofiţer britanic, şi unii ar putea crede că nu-i chiar cel mai corect lucru din lume. Dar m-am întors cu singurele imagini necenzurate cu Războiul din Golf. Pe-atunci, totul era atît de controlat de ofiţerii de presă ai armatei, încît mi s-a părut că publicul avea dreptul să ştie. Pericolul există şi acum. Cînd britanicii vor să controleze relatările presei despre Afghanistan sau Iran, se asigură că publicul nu vede suferinţa umană. Ceea ce e foarte periculos, pentru că de îndată ce ni se pare că plecăm la război fără să ne gîndim la consecinţele reale ale unei asemenea decizii, asta înseamnă că vei pleca la război din ce în ce mai des. Vă pot da un exemplu: a fost un sondaj în Marea Britanie, în care englezii au fost întrebaţi cîţi oameni cred că au fost ucişi în războiul din Irak. Majoritatea au spus că în jur de 10.000. Cifra adevărată se apropie de jumătate de milion. Ăsta e rezultatul informării greşite şi al controlării presei. E inacceptabil ca, în 2014, o ţară să plece la război şi să nu-şi dea seama ce impact are şi ce face acolo. Ne considerăm o naţiune morală, care face bine în lume, şi trebuie să învăţăm că nu e întotdeauna aşa şi să ne modificăm conduita.  

Aţi fost împuşcat de două ori. De cîte ori trebuie să fii împuşcat ca să ţi se facă frică şi să nu vrei să te mai întorci pe teren?

Oamenii sînt puţin nebuni. Se aruncă de pe munţi cu un fel de aripi uriaşe. Cred că e greşit ca jurnaliştii să spună că-şi asumă riscuri doar ca să ajute lumea, pentru că e ceva profund personal la mijloc. Mulţi dintre ei vor să-şi dovedească ceva lor înşile, probabil că şi eu am făcut asta la început. E palpitant să trăieşti într-un mediu sub presiune, în care riscurile sînt mari. Posibilitatea de a fi împuşcat seamănă cu pariurile cu miză mare. Provoacă dependenţă. Cînd te duci la război în calitate de jurnalist, nu ar trebui să porţi armă (eu n-am purtat niciodată). Te simţi pe jumătate dezbrăcat cînd gloanţele zboară pe lîngă tine şi, cînd tabăra cealaltă ripostează, încerci să te convingi că eşti la adăpost. E înfricoşător, dar e şi foarte stimulant. Nu mai observi minutele, observi secundele, zilele durează mai mult. E un stil de viaţă revigorant, ştiţi, se zice că e o parte a creierului la bărbaţi care nu se dezvoltă complet pînă la vîrsta 30 de ani, şi că aceea e partea responsabilă de frică. Cred că e adevărat. În acelaşi timp, mai e vorba şi de altceva. Nici unul dintre reportajele pe care le-am făcut nu merită să-mi fi dat viaţa pentru ele. Dar cred că totalitatea muncii mele a meritat să-mi risc viaţa. Dacă noi, ca ţară, ne trimitem soldaţii la război şi credem că asta e absolut jusificat, de ce nu pricepem că şi un jurnalist trimis în lume ca să ne informeze despre ce se întîmplă acolo poate să-şi rişte viaţa pentru asta? Dar n-o să spun niciodată că un singur reportaj valorează cît viaţa unui om. Cred, pur şi simplu, că informarea publicului e extrem de preţioasă.  

Vi s-a întîmplat să simţiţi că ceea ce faceţi nu merită efortul, să fiţi descurajat şi să vreţi să renunţaţi?

Nu, niciodată. Dar am fost mereu conştient că nu există garanţia că cineva o să dea doi bani pe ce fac eu. La început, îţi spui „Nu merită, nimeni n-ascultă, nimănui nu-i pasă“, dar apoi depăşeşti etapa asta. Mai e vorba şi de dosarele istoriei. Am o mentalitate de Primul Război Mondial, tu ai datoria de-a spune, chiar dacă ei nu vor să ştie, măcar tu le-ai spus, le-ai livrat informaţia. Îţi îndeplineşti responsabilitatea faţă de ei pentru că ai curajul propriilor convingeri, iar curajul e peste tot în jurnalism. Poţi să fii curajos scriind un reportaj care nu e pe placul guvernului, de exemplu. Chiar dacă lor nu le pasă, asta nu înseamnă nimic. Trebuie să fie acolo pentru dosarele istoriei. Va fi văzut şi înţeles de cineva, la un moment dat. De pildă, ce se întîmplă acum în Siria e abominabil. Restul lumii nu face nimic ca să rezolve situaţia, deşi are responsabilitatea s-o facă. E îngrozitor, ar trebui ca Siria să fie mereu prezentă în conştiinţa noastră, a mea şi a dvs. Cei care cred că putem trece prin viaţă fără să fim atinşi de lucrurile astea se înşală, nu ăsta e rolul cetăţeanului. Cum ar putea un român care nu e interesat de foametea din Africa să se aştepte ca unui african sau unui englez sau unui american să-i pese de situaţia din România? Trăim în epoca Internetului, în care începem să fim cu toţii legaţi unii de alţii, şi trebuie să ştim ce se întîmplă, trebuie să ne pese, altfel înseamnă că nu dăm doi bani pe umanitatea din noi.  

Aţi spus că jumătate dintre colegii dvs. au fost ucişi pe teren. Jurnaliştii freelanceri sînt dispuşi să-şi asume mai multe riscuri decît cei din jurnalismul tradiţional? Cine are grijă de ei cînd sînt plecaţi pe teren?

Da, freelancerii îşi asumă mai multe riscuri. Din mai multe motive. În primul rînd, trebuie să faci în aşa fel încît să ai pozele cele mai bune. „Dacă pozele tale nu sînt suficient de bune înseamnă că nu eşti suficient de aproape“ – se pare că ar fi spus Robert Capa. De asemenea, presa tradiţională pare să fie din ce în ce mai conştientă de riscuri şi investeşte în proceduri de siguranţă. BBC e campion la capitolul ăsta, a trimis bodyguarzi care să-i însoţească pe jurnalişti. Au proceduri de evaluare a riscului, lucruri pe care noi nu le-am avut niciodată. Acoperirea insurgenţelor din Siria e făcută în proporţie de 95%ă de freelanceri. Cine are grijă de ei? Nimeni. Nimeni nu le acoperă asigurarea. 15 dintre ei sînt în momentul ăsta ostatici, e foarte mult. Guvernului din Marea Britanie nu-i pasă absolut deloc. E o problemă reală, dar asta nu e o scuză ca să te laşi de meserie.  

Aţi avut de curînd nişte probleme cu Ministerul Apărării. Care a fost relaţia dvs. cu autoritatea, în toţi aceşti ani de jurnalism independent?

Cred că am avut dintotdeauna o problemă cu autoritatea. (rîde) Poate din cauza tatălui meu, care nu prea admitea drept la replică. Problema mea cu Ministerul Apărării e că încearcă să controleze ştirile, e o uriaşă operaţiune de PR. Sumele cheltuite pe PR sînt cu mult mai mari la mine în ţară, şi probabil şi la dvs., decît cele destinate achiziţiei factuale de informaţii. Acest dezechilibru mi se pare destul de periculos. E ca şi cum societăţile noastre nu vor să afle adevărul şi preferă informaţiile îndulcite. Am contacte foarte bune în armată, foştii mei colegi au ajuns între timp generali. Dar mi se pare şocant că, dacă vreau acum să vorbesc cu un general britanic, trebuie să obţin permisiunea secretarului de stat din Ministerul Apărării – atît de mare e controlul politic. În Marea Britanie are loc o politizare a instituţiilor publice. Armata nu mă mai lasă acum să mă apropii, dar oricum am obţinut ce voiam, pentru moment. În ultimul meu reportaj, „Forgotten War“, am filmat reacţia soldaţilor din Afghanistan cînd li s-a adus la cunoştinţă că unul dintre camarazii lor fusese ucis. L-am difuzat la Channel 4 News, iar armata a zis că am încălcat acordul pe care-l semnasem cu ei ca să primesc acces, din cauză că arătasem scena respectivă şi „un soldat avea lacrimi în ochi“ şi nu punea armata britanică într-o lumină prea bună. Le-am zis să se ducă dracului – ceva mai politicos, e drept. Dar eram acoperit, nu încălcasem nici o regulă, iar ce făceau ei era să controleze presa, şi eu nu-s de acord cu asta. Publicul britanic poate suporta să audă adevărul. Nu cred că trebuie să araţi o lacrimă de dragul lacrimii, dar cred că e esenţial ca publicul să vadă că războiul nu e un lucru foarte simpatic. În imaginaţia colectivă, războiul a fost mereu glorios, şi nu mi se pare că mai putem crede în măreţia lui, acum, că avem la dispoziţie atîtea informaţii. Dacă am fi trataţi drept nişte cetăţeni veritabili, ar trebui să ni se permită să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce face ţara noastră.  

Criză a jurnalismului sau vîrstă de aur a cititorului?

Ce mă dezamăgeşte cel mai mult e că industria jurnalismului tradiţional îşi protejează spaţiul, în loc să promoveze ideea că putem fi cu toţii jurnalişti dacă aderăm la valorile şi standardele jurnalismului – a servi interesului public, a fi cît mai precis cu putinţă, cît mai echilibrat. Dar industria spune: „noi sîntem jurnalişti, tu eşti blogger“, sau „noi sîntem jurnalişti, tu eşti freelancer“. De fapt, ar trebui să spună: „Toţi sîntem jurnalişti, hai să-i dăm bătaie.“ Dar trusturile vor profit, iar noi sîntem concurenţa. Avem o sarcină masivă în a educa publicul să capete reflexe de jurnalist. Jurnaliştii de mîine n-o să lucreze la BBC. E greu de spus dacă e criză sau vîrstă de aur, totul e atît de schimbător.

Citeam că 40% dintre jurnaliştii americani şi-au pierdut slujbele în ultimii ani.

Da, e un dezastru. Dar sînt optimist, cred că trebuie, pur şi simplu, să ripostăm şi să pricepem odată că sectorul independent va fi liderul presei peste 30 de ani. Putem să avem un cuvînt de spus, putem să schimbăm lucrurile. Problema e că momentan nu există bani pentru munca noastră, aşa că ne mai luăm încă un job şi continuăm lupta. Studenţii la Jurnalism înţeleg cînd le spun că jurnalismul de mîine trebuie să aibă baze etice solide, chiar trebuie să-ţi pese de ceea ce faci, să fii mai bun decît am fost noi şi trebuie să schimbi lumea. E interesant că în anii ’60 reuşiseră să schimbe lumea, şi acum trebuie s-o luăm de la capăt. Cine o să deschidă calea? Tînăra generaţie.

Cum vă vedeţi ieşind la pensie după o carieră atît de agitată?

Sînt îngrozit. De fapt, sînt norocos, am o soţie cu care ştiu c-o să am multe de vorbit după ce-o să ies la pensie. Deja fac din ce în ce mai puţine, dar asta doar pentru că mă ocup de club, altfel aş umbla prin lume. Îmi lipseşte munca de teren şi sînt destul de morocănos din pricina asta. De fapt, cred că nu trebuie niciodată să ieşi la pensie. Oamenii bătrîni încetinesc ritmul cînd nu mai au ocupaţie. E clar că noi nu putem încetini. Trebuie să mergem mai departe şi mai departe şi mai departe. Fiecare nouă zi pe planeta asta e o zi bună, nu ştii niciodată cînd se poate termina totul.  

Frontline Club Bucureşti îşi propune să devină un punct de întîlnire pentru jurnaliştii români şi pentru publicul interesat să dezbată subiecte aflate pe agenda publică. Îi găsiţi la Institute The Café (Ştirbei Vodă, nr. 104-106) şi pe www.facebook.com/FrontlineClubBucharest. 

a consemnat Luiza VASILIU 

Foto 1: Frontline Club Bucureşti

Foto 2: Hotelul Intercontinental, Bucureşti. Decembrie 1989. Cina fondatoare - Frontline News Television Agency.
Bob Prabu (cameraman BBC), Peter Jouvenal (cameraman freelancer şi fondator Frontline Television News Agency), John Simpson (reporter BBC), Vaughan Smith  (cameraman freelancer şi fondator Frontline Television News Agency), Rory Peck  (cameraman freelancer şi fondator Frontline Television News Agency), Tira Shubart (producător BBC)