Cum poţi să vezi ce nu se vede – patru zile la Bienala de la Veneţia

Cea de-a 56-a ediţie a Bienalei de artă de la Veneţia are loc între 9 mai şi 22 noiembrie 2015. Anul acesta, Pavilionul României a devenit „Darwin’s Room“ de Adrian Ghenie (curator: Mihai Pop, coordonator general al proiectului şi curator al evenimentelor: Corina Şuteu). Tot în cadrul Bienalei, Noua Galerie a ICR Veneţia găzduieşte expoziţia „Inventînd adevărul. Despre ficţiune şi realitate“ (artişti: Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Lea Rasovszky, Ştefan Sava şi Larisa Sitar; curator: Diana Marincu). 

M-am întors de la Veneţia cu 461 de poze în telefon. 461 de fragmente de oraş, texte de expoziţie, plăcuţe cu numele artiştilor, un cosmonaut de la pavilionul Rusiei, un afrocosmonaut de la pavilionul Africii de Sud, fotografii, tablouri şi instalaţii, gondolieri, turişti, un vas de croazieră MSC Magnifica, copii jucîndu-se pe treptele unei biserici, un tip cu un costum de Arlechino proaspăt luat de la curăţătorie, soarele reflectîndu-se în apă, marea la Lido. 461 de încercări de a pune stăpînire pe un oraş care pare al tuturor, deşi nu e, de fapt, al nimănui, 461 de încercări de a fi curatorul propriei memorii vizuale, deşi memoria nu se lasă îmblînzită de un smartphone. 

La Veneţia te duci, mai mult decît în oricare alt oraş, ca să vezi, ca să înghiţi, bulimic, frumuseţi de carte poştală. Impregnată de melancolia imperiului de altădată, Veneţia e locul unde înveţi, cum spunea un poet francez, „să faci lucrurilor / ce le face lumina“. Sau măcar vezi cum se poartă lumina cu tot ce atinge, cum îşi schimbă nuanţa de o mie de ori pe zi, cum trece de la orbitor la discret într-o fracţiune de secundă. Din 1895 încoace, la Veneţia are loc Bienala de artă contemporană, un imens parc de atracţii vizuale răspîndite peste tot prin oraş, care îţi cer, din nou, să deschizi ochii, să vezi, să înregistrezi cît mai multă informaţie. La Bienală, îţi antrenezi privirea şi o obligi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor. „Trebuie să reînvăţăm să privim“, a spus Philippe van Cauteren, directorul artistic al Muzeului de Artă Contemporană din Gent şi curatorul pavilionului Irakului de la Bienala 2015, la o discuţie cu Mihai Pop, moderată de Corina Şuteu şi găzduită de pavilionul României. „Trebuie să privim mai bine, nu doar să fim fascinaţi sau seduşi de suprafaţa unui tablou, ci să ne luăm răgazul de a înţelege ce vedem. Din ce în ce mai puţini oameni fac asta. La Tîrgul de artă de la Basel, există vreo 500 de galerişti şi vreo 6000 de lucrări. Oamenii care cumpără îşi bazează judecata pe o privire de trei minute, ca şi cum ar cumpăra mere sau portocale. Or, un artist are nevoie de ani de zile ca să-şi dezvolte practica.“ 

Bienala nu e tîrg, sau cel puţin nu la prima vedere. Ea desface o dată la doi ani harta artei contemporane, din Angola pînă în Seychelles, din Tuvalu pînă în Guatemala. La ediţia de anul acesta, 88 de ţări au pavilioane naţionale. Printre ele, şi România, care deţine din 1938 propriul spaţiu chiar în Giardini, alături de Franţa, Germania, SUA, Rusia, China etc. După ce pavilionul din 2013 („O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia“) a avut cronici excelente, dinamizînd performativ noţiunea clasică de istorie a artei, pavilionul de anul acesta, „Darwin’s Room“, de Adrian Ghenie, este, indiscutabil, unul dintre highlight-uri. Criticii de la

sau

trec „Darwin’s Room“ printre expoziţiile de neratat şi îl recomandă pe Ghenie drept salvator al picturii. Într-adevăr, pictura, o alegere firească pentru un pavilion naţional de la începutul secolului XX şi pînă prin anii ’80, a ajuns în 2015 o opţiune improbabilă şi riscantă. Expoziţia lui Ghenie, unul dintre cei mai apreciaţi tineri pictori contemporani, aduce în discuţie capacitatea picturii de a fi în continuare un mediu artistic relevant în condiţiile în care noile tehnologii au multiplicat posibilităţile de creare şi receptare a artei. Arhitectul Attila Kim a recreat împărţirea iniţială a pavilionului: trei spaţii albe şi două interstiţii întunecate, care aduc aminte de saloanele de pictură şi alcătuiesc, de fapt, un laborator de developare a istoriei recente. 

Construită în jurul figurii lui Darwin, omul care a schimbat radical raportul dintre umanitate şi animalitate, „Darwin’s Room“ e camera din spate a imaginarului nostru colectiv. Găsim acolo dictatori ai ultimului secol, pe Darwin şi pe Ghenie, pe Duchamp şi Van Gogh, cu feţele mîncate de straturi de culoare, desfigurate de procesele imprevizibile ale inconştientului. Tablourile lui Ghenie sînt neliniştitoare şi viscerale, puternice şi acaparatoare. Oricîte reproduceri ai fi văzut înainte, pe Internet sau pe hîrtia lucioasă a albumelor, întîlnirea cu tablourile lui Ghenie e cu totul şi cu totul altceva, o măsurare de forţe 1 la 1. De o parte stai tu, privitorul, de cealaltă o pictură care are în ea ceva dintr-un animal sălbatic. 

În conversaţia care a avut loc pe terasa pavilionului României duminică, 28 iunie, între Adrian Ghenie şi Lóránd Hegyi, istoric de artă şi directorul Muzeului de Artă Modernă din Saint-Étienne, Ghenie a spus că obişnuieşte să-şi gîndească tablourile mai degrabă ca un regizor, nu ca un pictor: începe cu o naraţiune pe care apoi o sparge, o deturnează, astfel încît privitorul să fie cu totul dezorientat, să nu mai ştie încotro se îndreaptă ceea ce vede sau ce înseamnă. Ca într-o scenă din

al lui Lynch, povesteşte Ghenie, care i se pare un exemplu perfect pentru felul în care arta poate transforma ceva banal în ceva ieşit din comun. 

„Oamenii intră sictiriţi şi ies solari“, îmi spune o studentă de la Universitatea de Arte Bucureşti, una dintre custozii pavilionului. Întreb care e recordul la timp petrecut în „Darwin’s Room“. Două ore. Un vizitator sud-african îmi zice că a mers la Bienală cu amica lui din Germania şi că, după instalaţii şi video-uri şi artă hiperconceptuală, au intrat în pavilionul României şi au putut respira, în sfîrşit. Expoziţia e gîndită în termenii sobrietăţii şi ai eleganţei, ai economiei de mijloace cu maximum de efect, rezultatul fiind regăsirea unei anumite autenticităţi a relaţiei dintre privitor şi obiectul de artă. Fără gadget-uri, fără trucuri. Doar artă. 

Tema Bienalei din acest an e „All the World’s Futures“ („Toate viitorurile lumii“), temă pe care curatorul Okwui Enwezor (primul curator african al Bienalei) a folosit-o ca pretext pentru a investiga relaţia artiştilor cu „starea actuală a lucrurilor“. În cele două spaţii de la Giardini şi Arsenale, Enwezor a adunat artişti din peste 50 de ţări, într-o simfonie a dezastrului nu întotdeauna unitară, dar suficient de anxiogenă încît să te ţină captiv. Război, violenţă, exil, fugă, ideologie, religie, teritoriu, drepturile omului, identitate, criză – toate sînt straturi care alcătuiesc noua realitate a lumii, la 120 de ani de la prima Bienală. „În viitor, în fiecare zi va fi Halloween“, spune una dintre sentinţele din

şi, într-un fel, expoziţia gîndită de Enwezor pare un carnaval al ororilor cu mici pauze escapiste. Deşi am notat în carneţel zeci de nume de artişti şi lucrări, mi-au rămas în minte doar cîteva. Dincolo de poezia unei instalaţii video a lui Chantal Akerman sau puzzle-ul impresionant al filmelor din arhiva Harun Farocki (imaginile de la Revoluţia din ’89 stau alături de imaginile cu un bărbat şi o femeie care dublează un film porno), dincolo de performance-ul eteric al lui Ernesto Ballesteros, în care artistul măsoară spaţiul lansînd un planor de hîrtie, iar gesturile lui calme şi limpezi îmblînzesc aerul, dincolo de palimpsestele lui Oscar Murillo sau nimfele-cuţit ale lui Adel Abdessemed, am luat cu mine desenele demente ale lui Abu Bakarr Mansaray, un fel de Da Vinci al maşinăriilor SF de război, seria de oameni-suspendaţi-cu-capul-în-jos a lui Baselitz (serie pe care Pinault a şi cumpărat-o deja cu peste opt milioane de euro), ştampilele uriaşe ale lui Barthelemy Oye, care au ştampilat un perete întreg cu sloganurile cele mai des strigate în lume în ultimii ani (dintre ele, „We are all in exile“ pare cel mai cuprinzător), tablourile ironice şi subversive ale lui Victor Man, seria de desene „Ce visează martirii“ a lui Nidhal Chamekh, o sondare a inconştientului teroriştilor, dar mai ales „Gone Are the Days of Shelter and Martyr“, instalaţia artistului şi activistului social Theaster Gates, care a adus la Bienală resturile unei biserici părăsite din Chicago. Aşa arată o zi prin expoziţia lui Enwezor, ca fraza de mai sus. Lungă şi obositoare. 

Articulată marxist, ca o relectură perpetuă a

, „All the World’s Futures“ a fost acuzată de ipocrizie într-o Bienală care face banii să se-nvîrtă în lumea artei. Cu toate astea, critica cea mai pertinentă mi s-a părut un

discret plasat pe zidurile Veneţiei, cu un „Pavilion al imigranţilor“ şi o săgeată spre nicăieri. Iar faptul că nici Enwezor şi nici Baratta, directorul Bienalei, nu au protestat public vizavi de închiderea abuzivă a pavilionului Islandei, moscheea instalată temporar de Christoph Büchel într-o fostă biserică catolică, arată cît de mare e distanţa între discursul aşa-zis revoluţionar al unei instituţii venerabile şi practica prudentă a aceleiaşi instituţii, care preferă să nu apere libertatea artistică de frică să nu clatine echilibrul perfect al privilegiului din lumea artei. 

Trăgînd linia, cred că meritul cel mai mare al unei expoziţii universale de tipul Bienalei e abolirea, măcar provizorie, a distanţelor şi crearea unui spaţiu de expresie pentru zone artistice despre care nu ştim absolut nimic. Dintre zecile de pavilioane naţionale pe care le-am văzut, în Top 3-ul meu final au rămas România, Argentina şi Olanda. Ghenie, Distéfano şi de Vries mi-au dat cel mai puternic senzaţia că reuşesc să facă invizibilul vizibil. La fel cum pavilioanele Irakului şi Iranului,

-urile Bienalei mele, aduc la lumină două zone culturale absente de pe harta artei din ultimii ani. Pentru că n-a mai rămas loc să scriu despre ele, trec aici doar cîteva nume de artişti, în speranţa c-o să-i căutaţi pe vastele ape ale Internetului: Latif al-Ani, Salam Atta Sabri, Akam Shex Hadi, Haider Jabbar, Farideh Lashai, Newsha Tavakolian, Reza Aramesh, Jamal Penjweny. Sau că o să mergeţi să-i vedeţi la Veneţia.  

Această deplasare a fost posibilă cu sprijinul organizatorilor pavilionului României la Bienala de artă de la Veneţia. (www.darwinsroom.ro)   

Foto: Sorin Lupşa

Citiți aici un interviu cu Adrian Ghenie