„Nimic din cele absurde nu este străin omului“ - interviu cu Ştefan AFLOROAEI

Lumea ca reprezentare a celuilalt sau Metafizica noastră de toate zilele)

Privind altfel lumea celor absurde,

Cînd v-aţi gîndit prima dată că ar trebui să scrieţi o carte despre absurd? Aţi avut dintotdeauna o preocupare specială pentru nonsensuri, paradoxuri, partea lipsită de coerenţă a vieţii? 

Recunosc acum că lumea paradoxului – sau a celor „cu totul altfel“, ca să uzez de o expresie cunoscută – m-a atras dintotdeauna. Unele lecturi, precum cele din Seneca sau Dionisie, Pascal sau Kierkegaard, mi-au întreţinut acest interes pentru ceea ce – în primă instanţă – apare lipsit de sens. Primele volume publicate (

Editura Ştiinţifică, 1991 şi

Editura Institutul European, 1993) lasă să se vadă o asemenea preocupare. La fel şi unele pagini din

(Humanitas, 2008), mai ales din ultima secţiune. Cred că este în joc şi o anumită sensibilitate, nu doar simpla atracţie faţă de unele teme sau idei. De altfel, împărtăşesc într-o privinţă ideea mai veche că filozofia caută să descopere o „lume pe dos“, cel puţin faţă de cum ne apare ea în mod obişnuit. Nu ar fi vorba însă de „partea lipsită de coerenţă a vieţii“, ci mai degrabă de o altă configurare a acesteia, la un alt nivel decît cel pe care ni-l oferă logica noastră obişnuită. 

Însă nu mi-am propus niciodată să scriu o carte despre absurd. Titlul cărţii recente (

Humanitas, 2013) comportă un anume risc. Nu ştiu nici acum dacă e într-adevăr inspirat, mi-e teamă că ultimul termen ar putea să orienteze anapoda lectura cărţii. Cum am spus în primele pagini, doresc de fapt să discut despre cele ce apar străine sensului obişnuit, uzual, străine acelui sens pe care îl percepem „în primă instanţă şi cel mai adesea“. Nu mă refer la unele situaţii cumplite din viaţa comună, destine tragice sau drame teribile, întîmplări nefericite, orori sau masacre. Dimpotrivă, am în atenţie ceea ce se petrece în lumea de „secundă instanţă“, populată de imagini şi naraţiuni, credinţe şi idei, expresii literare şi artistice, viziuni metafizice şi religioase, gesturi simbolice. Exact aici putem întîlni forme de expresie ce apar străine logicii uzuale şi a căror semnificaţie – discretă, mai greu sesizabilă – poate deveni uneori absolut decisivă. 

De ce vi s-a părut important să lucraţi la un astfel de proiect?

De fapt, cartea s-a născut puţin cîte puţin, aproape fără să-mi dau seama că destule pagini, scrise cît se poate de liber, asemeni unui jurnal, stau în bună continuitate. Ar trebui să spun că problematica sensului şi a nonsensului este inevitabilă pentru cineva care, acum, se preocupă de hermeneutică sau de metafizică. Însă nu aceste preocupări – uneori prea scolastice, prea austere – sînt decisive pînă la urmă. Mai important ar fi să vedem cu atenţie ce se petrece în lumea noastră de astăzi. De pildă, faptul că ratăm uşor ceea ce s-ar cere căutat înainte de toate. Aşa cum ştim, ne plîngem astăzi mai ales de absenţa unor sensuri, confuzia unor repere şi starea destul de precară a unui mod de convieţuire. Însă atunci cînd acceptăm unele sensuri, o facem într-o manieră tare ciudată, aproape inexplicabilă. Ne lăsăm în voia unor obişnuinţe despre care ştim bine că sînt profund discutabile. Ne livrăm uşor voinţei de calcul şi eficienţă, procedăm ca nişte administratori posaci ai unei lumi de obiecte, după o logică mai ales bivalentă, în disjuncţii tari şi definitive. Numim „cu sens“ doar ce se supune imediat intenţiilor noastre, spre a deveni transparent şi disponibil. Proiectăm în neştire astfel de sensuri, le vedem pînă şi acolo unde nu există de fapt nimic. Iar ceea ce ar putea să fie cu adevărat propriu, de pildă în experienţa estetică sau narativă, metafizică sau religioasă, ne apare de obicei inutil, ineficient, lipsit de sens. Tocmai de aceea consider că ar fi potrivit, măcar uneori, să privim altfel ceea ce socotim de regulă lipsit de sens. Avem nevoie de o anumită distanţă faţă de noi înşine, spre a ne desprinde, atît cît e firesc şi posibil, de ceea ce ne confiscă atenţia în frenezia vieţii cotidiene. 

În timp ce citeam cartea dvs., am avut senzaţia că vreţi să reabilitaţi absurdul, privit în general cu ochi destul de neprietenoşi (e suficient să ne uităm la sinonime: inept, prostesc, aberant, iraţional, aiuritor, elucubrant etc.). Aşa e? 

Se petrece un lucru ciudat în această privinţă. Ceea ce numim la un moment dat absurd – sau inept, aberant, iraţional – poate fi realmente astfel. Cunoaşte fiecare dintre noi destule idei inepte sau aberante, chiar în discuţiile care se voiesc elevate, deopotrivă credinţe şi conduite cu totul iraţionale. Dacă acestea se dovedesc astfel în urma unei priviri atente, lucide, ar fi absurdă încercarea de a le reabilita. Însă nu de puţine ori numim cu aceste cuvinte – „absurd“, „inept“, „aberant“, „iraţional“ – ceea ce doar în primă instanţă ne apare astfel. Nu ne mai întrebăm dacă realmente sînt aşa cum ne apar. Le vedem astfel fie din inerţie cotidiană, fie urmînd o logică elementară, comună, fie după un calcul tehnic. De exemplu, cineva fixat în credinţa că doar logica noncontradicţiei face sensul evident va putea spune că expresia literară – ca şi cea ludică sau cea ritualică – este lipsită de sens (Coşeriu şi Eco, bunăoară, au adesea în vedere astfel de situaţii). Cel pentru care sensul înseamnă calcul şi eficienţă imediată va putea spune că unele preocupări – etice şi estetice, metafizice sau religioase – sînt lipsite de sens. Dacă numim cu sens doar ceea ce ne apare accesibil, precis, orice altceva poate fi socotit lipsit de sens. Tocmai aici se petrece faptul ciudat de care vorbeam. Căci vom socoti suspecte, inutile sau aberante exact acele experienţe care, orice am spune, sînt esenţiale pentru noi ca oameni. De ce se întîmplă astfel e greu de spus. Însă şi mai greu este să eviţi această ofensivă a sensului de primă instanţă, expansiunea lui în forţă şi uşor acceptată. 

Cîte feluri de absurd există? 

Mi-ar fi plăcut să fiu un cartograf senin al celor „absurde“, asemeni călătorilor prin ţinuturi exotice sau pustii, dar nu sînt. Am constatat, totuşi, că noi operăm cel mai adesea cu accepţiuni obişnuite şi negative ale termenului: absurde ar fi tocmai cele inepte, aberante, contradictorii, ilogice, incoerente, nebuneşti, ineficiente, inutile, gratuite. Aşa cum ştim, latinescul

trimite înainte de toate la ceea ce suportă greu auzul omenesc: vocea nepotrivită sau falsă, exprimarea brută, primitivă. Există însă şi alte accepţiuni ale termenului, deloc negative, întîlnite mai rar, ca atunci cînd se are în vedere ceea ce tinde să fie liber în privinţa sensului comun. Sau ceva paradoxal, antinomic în sine. Eventual ceva „cu totul altfel“, inefabil şi incomprehensibil ca atare. Nu mai puţin ceea ce e cu adevărat straniu, ca dintr-o altă lume. La limită, termenul poate semnifica un mister, o taină, în accepţiunea religioasă a cuvîntului. De regulă, sînt ocolite aceste accepţiuni, însă poţi întîlni scrieri şi autori care ştiu bine să revină asupra lor. M-am oprit, în cartea mea, mai ales la acestea din urmă, fiind atras de libertatea şi lumea lor cu totul aparte. 

Care sînt filozofii cei mai apropiaţi de absurd şi care sînt cei care îl resping cu vehemenţă? 

Unele secţiuni din cartea mea le-am dedicat celor care, avînd în vedere accepţiunile mai puţin obişnuite ale termenului, sînt călăuze admirabile: Cicero şi Tertulian, Kierkegaard şi Nietzsche, Wittgenstein, Kafka şi Urmuz, Coşeriu şi Borges. Există şi alte nume greu de ocolit: Heraclit sau Seneca, Ioan Gură de Aur şi Augustin, Dionisie, Nagarjuna sau Cusanus, Pascal, Şestov sau Cioran. Desigur, unii interpreţi care au înţeles bine această cruce semantică a termenului, lumile distincte – sau chiar opuse – pe care le descoperă. Aş aminti doar cîţiva: Rudolf Otto şi Mircea Eliade, Gilles Deleuze sau Michel Foucault, Umberto Eco, Bernhard Waldenfels sau Jean-Luc Marion, Arthur C. Danto sau Graham Priest. În scrierile lor se află în discuţie apariţiile variate ale celor libere de sensul comun, modul de a fi al celor antinomice sau al celor inefabile ca atare. 

„Nimic nu poate fi spus atît de absurd încît să nu fi fost spus de unul dintre filozofi“ (Cicero). Este filozofia domeniul predilect al absurdului? Mai mult chiar decît literatura? 

Probabil cele două, metafizica şi literatura, se află în nesfîrşită concurenţă din acest punct de vedere. Ambele reuşesc să ducă la limită explorarea celor absurde, în toate accepţiunile cuvîntului. Metafizica, de pildă, atrasă uneori de ceea ce e radical altfel, cum se întîmplă în discuţiile cu privire la nefiinţă şi abis, absenţă a temeiului şi absenţă a absenţei, reuşeşte un gen de glorificare liberă şi necondiţionată a celor ce transcend sfera comună a sensului. 

De ce a rosti fraza „Ştiu la ce mă gîndesc“ e o absurditate? 

Exemplul aparţine lui Wittgenstein, ale cărui analize asupra felului în care vorbim şi gîndim sînt absolut remarcabile. În

scrie la un moment dat: „Eu pot şti numai la ce se gîndeşte altul, nu la ce mă gîndesc eu“. Este exclus să nu ştiu la ce mă gîndesc; dacă într-adevăr mă gîndesc la ceva, se înţelege că ştiu la ce anume. O dovadă că propoziţia de mai sus e fără sens o constituie faptul că nici opusa ei nu are sens: „Nu ştiu la ce mă gîndesc“. La fel şi în cazul altor propoziţii cu privire la mine însumi: „Ştiu că mă doare“, „Ştiu că sînt aici“ etc. Jocul lor de limbaj ar fi deficitar, nu ar funcţiona în chip firesc. Cred că Wittgenstein are dreptate, de multe ori aşa stau lucrurile. Însă mă întreb totuşi dacă nu întîlnim şi altfel de situaţii. Nu se întîmplă oare uneori să nu ştiu eu însumi la ce mă gîndesc? În acest caz, ar trebui probabil să disting între a gîndi, a şti şi a înţelege. Nu tot ce gîndim e deja ştiut sau cunoscut, şi nu tot ce e ştiut devine prin aceasta şi înţeles ca atare. 

E posibil să „comitem“ de-a lungul vieţii mult mai multe acte absurde decît sîntem conştienţi? 

Desigur, în multe accepţiuni ale cuvîntului. Ne dăm seama că actele noastre, precum a vorbi şi a gîndi, a decide şi a face, pot avea destule efecte de sens – şi de nonsens – pe care nu le conştientizăm ca atare. La fel şi în cazul unor scrieri sau creaţii, fapte sau evenimente.

De ce nelinişteşte absurdul?

Cînd unele experienţe, precum cele estetice sau metafizice, sînt vizate negativ dintr-un punct de vedere care se vrea singurul „realist“, „raţional“, astfel de experienţe vor fi socotite absurde în accepţiunea comună a termenului. Devin suspecte, pot fi uşor cenzurate sau chiar respinse. La fel şi atunci cînd lumea celuilalt, a celui străin ca limbă sau istorie, eventual a celui străin în solitudinea sa, nu apare imediat transparentă. Dar „absurdul“ poate nelinişti şi într-o altă privinţă. A sesiza ceva profund paradoxal, bunăoară, înseamnă a avea în faţă înseşi limitele unui mod de gîndire. A recunoaşte ceva incomprehensibil ca atare înseamnă a descoperi limitele înţelegerii omeneşti. Acest lucru este de natură să zdruncine obişnuinţele noastre. Poate să blocheze reacţiile pe care de obicei le avem la îndemînă. În consecinţă, ne produce teamă. Deşi reprezintă o experienţă esenţială în ceea ce ne priveşte, ne înfricoşează şi ne solicită excesiv, ca şi cum ar măsura „din afară“ voinţa şi înţelegerea noastră. 

Sîntem dependenţi de sens, iar asta ne face mai temători în faţa absurdului? 

Sigur sîntem dependenţi într-o anumită măsură de acel sens care se poate obţine – sau impune – în primă instanţă. Nietzsche avea dreptate, ne vedem prea uşor pe noi înşine, cu voinţa şi ideologiile noastre, ca sens şi măsură a lucrurilor. Viaţa cotidiană cu ritmul şi criteriile ei, logica obişnuită cu regulile ei, lumea tehnică şi cerinţele acesteia, toate induc anumite deprinderi în ceea ce priveşte distincţia sens/nonsens. Privilegiază o anumită specie a sensului şi, odată cu aceasta, teama faţă de ceea ce apare lipsit de sens. Doar că sensul uzual este uneori aberant. Poate fi un sens absurd – sintagma din urmă nu e oricînd contradictorie. Se poate dovedi o simplă ficţiune, eficientă, valabilă în primă instanţă, dar înşelătoare în cele din urmă. Însă nu e uşor de păşit dincolo de frontierele sferei obişnuite a sensului. Cred că o bună raportare la celălalt şi la alte spaţii istorice contează enorm în această privinţă. La fel, o bună deschidere faţă de alte experienţe simbolice, precum cele deja amintite. Sau cultivarea acelei sensibilităţi care ne orientează către „ceva străin şi dezirabil,

“ (Petru Creţia). Însă toate acestea presupun, la rîndul lor, conştiinţa propriilor limite, a finitudinii ca atare. 

„Doar cu privire la ceva propriu omului se poate spune că este cu sens şi fără sens.“ (Heidegger) Cît de omenesc e absurdul? Cît e de neomenesc? 

Ideea ca atare aparţine lui Heidegger şi, recunosc, mi-a dat cumva de gîndit. Filozoful deosebeşte la un moment dat ceea ce este cu sens (

) şi fără sens (

) de ceea ce apare lipsit de sens (

). Acesta din urmă poate să devină absurd (

). Cum spune imediat, doar cele cu sens şi fără sens sînt proprii omului, nu şi cele lipsite de sens, eventual absurde. Tocmai această idee m-a nedumerit profund. Nu am îndoieli că filozoful ştie ce spune, însă îmi este greu să accept această spusă aşa cum am putut eu să o înţeleg. Nu voi intra acum în detalii. Cred mai curînd că doar acolo unde sînt posibile cele cu sens devin posibile şi cele lipsite de sens, în definitiv cele absurde. Altfel spus, nimic din cele absurde nu este străin omului. De pildă, dacă un sens e impus în manieră silnică, violentă, încît desfigurează tot ce atinge, atunci este un sens absurd. Tocmai acesta este absurd înainte de orice. Despre un fenomen străin voinţei omeneşti, care totuşi ne înspăimîntă, precum o furtună în munţi, nu cred că s-ar putea vorbi astfel. 

Doar că, în acelaşi timp, discuţia poate să se situeze la un alt nivel.  Bunăoară, cînd Kierkegaard vorbeşte despre paradoxul clipei în experienţa religioasă, spunînd că este un paradox quia absurdum, un asemenea paradox transcende sfera comună a sensului. La fel şi ceea ce survine în acele experienţe, precum actul de contemplaţie, sacrificiul sau erosul, care deschid dincolo de sfera intenţionalităţii omeneşti. Cele „absurde“ îşi descoperă acum ceva neomenesc, cel puţin într-o privinţă, fără a fi astfel cu totul străine omului. În alt loc, Heidegger însuşi va spune că fiinţa este accesibilă ca sens chiar şi atunci cînd este „lipsă de temei (Abgrund), abis al lipsei de sens“. Acum, ideea lipsei de sens e profund resemnificată, ea transcende indefinit relaţia cu sfera comună a sensului. 

Nietzsche vorbeşte despre „pericolul de a fi absurd de raţional“. Raţiunea nu e opusă, în genere, absurdului? 

Într-adevăr, ne-am obişnuit de multă vreme să opunem raţiunea absurdului, aşa cum opunem sensul nonsensului. Însă raţiunea – o anumită raţiune, precum cea tehnică, sau cea care se vrea neutră, „liberă de orice valoare“ – poate deveni uşor absurdă. Nietzsche a sesizat excelent acest lucru, la fel şi alţi filozofi. Aş aminti aici că Noica, în paginile sale despre ethosul neutralităţii şi ethosul orientării, face la un moment dat o afirmaţie oarecum şocantă, anume că „omul e raţional chiar în absurdul său, chiar în exces“. Cum spune în acelaşi loc, omul poate fi absurd (se poate sinucide, de pildă), tocmai pentru că e raţional. Aşadar, fie acceptăm un sens mai larg al raţionalităţii, fie vorbim despre moduri distincte ale acesteia, raţiunea omenească poate să devină absurdă. 

Sîntem obişnuiţi să considerăm drept absurde credinţele sau opiniile celuilalt. Dar, spuneţi dvs., dacă am face un pas înapoi, s-ar putea ca propriile noastre credinţe şi opinii să ne apară drept absurde. E un exerciţiu pe care ar trebui să-l facem mai des? 

Da, cred că ar trebui să facem mai des un asemenea exerciţiu. Am avea posibilitatea să vedem că, de fapt, ceea ce acuzăm la alţii ca aberant nu ne este nici nouă cu totul străin. Sînt active în mintea noastră, de pildă, destule credinţe care nu sînt nici inteligibile ca atare, nici cu sens. Cel mai adesea sînt dincoace de distincţia sens/nonsens. Nu vreau să spun că sînt neapărat inutile sau primejdioase, uneori ne orientează către ceea ce poate căpăta un sens. Dar nu au prin ele însele un sens.  Pînă şi credinţa într-un sens al vieţii se poate dovedi lipsită de sens dacă acel sens al vieţii în care cineva crede e imaginat într-o manieră primară, subculturală. La fel şi credinţa în puterea nelimitată de cunoaştere sau de înţelegere. Ce să mai spun despre credinţa într-un gen de elecţiune naturală, istorică, sau altele de acest fel? 

Aţi ales să încheiaţi cartea cu „un exemplu de absurditate minunată, chiar strălucitoare“, luat din Borges, un autor la care reveniţi adesea de-a lungul cărţii. De ce tocmai Borges? 

N-am rezistat tentaţiei de a discuta cîteva proze ale lui Borges, atît în prima secţiune a cărţii, cît şi în ultima. Iată o opţiune căreia nu i-aş căuta nici un sens! Aş spune că, aşa cum înţeleg eu lucrurile, puţini scriitori sau filozofi reuşesc să aducă în atenţie lumea celor stranii, paradoxale, aşa cum face Borges. Este sensibil, de pildă, la ceea ce apare indeterminat în privinţa sensului, eventual cu totul liber în această privinţă. Ştie bine că nonsensul, în unele situaţii, anunţă un alt sens, imperceptibil ca atare, sau trimite către ceea ce transcende orice sferă a sensului. Te lasă să înţelegi că unele întîmplări omeneşti nu se mai supun distincţiei dintre sens şi nonsens, făcînd semn către cele neomeneşti sau, uneori, către cele transcendente. Admiraţia mea pentru scriitorul argentinian – şi pentru alţii asemenea lui – este într-un fel necondiţionată. 

La ce e „bun“ absurdul? 

E complicată această din urmă chestiune. Ce aş spune totuşi? Dacă vorbim despre cele absurde în ordinea elementară a vieţii, întrebarea „La ce bun?“ se întoarce cu destulă gravitate asupra noastră, ne spune că orice act absurd contrazice însuşi modul omenesc de a fi. Dacă însă vorbim despre cele care, fără a fi lipsite de sens, sînt uneori văzute astfel, întrebarea de mai sus îşi modifică intenţia. Ar putea să orienteze, cel puţin uneori, către posibilitatea unui alt mod de a fi. În spaţiul unor experienţe precum cea estetică şi cea metafizică, cea morală sau religioasă, omul îşi poate proba un mod propriu de a fi. Poate avea acces, de pildă, la o lume oarecum alternativă, elevată, sau la o formă neobişnuită de libertate.  

a consemnat Luiza VASILIU