Cultura văicărelii?
A defini românii ca oameni ce se tot văicăresc de una, de alta, găsind mereu pe cineva vinovat de propria nefericire, constituie un stereotip puternic pentru societatea noastră. El pare a marca un sentiment pregnant al ratării, al lipsei de control asupra a ce se petrece, al confruntării cu o lume adversă, al drobului de sare.
Căci ce altceva este lamentarea decît opusul atitudinii pozitive de a trece peste dificultăţi zîmbind, încercînd soluţii şi căutînd a vedea părţile bune, chiar şi aşa puţine cum ar fi ele? În opinia mea însă, lucrurile sînt doar parţial reale…
Aş fi băgat mîna în foc că, etimologic vorbind, cuvîntul vine din greacă. Iar asta nu are de-a face cu opinia unui coleg de birou, francez, ce îmi spunea acum trei ani că singura administraţie capabilă avută de Grecia în epoca modernă ar fi fost… Imperiul Otoman! Nu are de-a face nici cu faptul că, potrivit aceleiaşi surse, Grecia ar fi dat deja faliment de cinci ori pînă acum. Nu avea şi nu are importanţă dacă lucrurile stau sau nu în acest fel. Mai important este dacă reprezentarea oamenilor despre greci este că ar fi incapabili de a se guverna. Realitatea nu este construită din fapte obiective, ci mai degrabă din modul în care oamenii îşi reprezintă aceste fapte. Iar sancţiunea aspră asupra Greciei derivă tocmai din aceste reprezentări despre greci, că ar fi incapabili de a se autoguverna şi au nevoie de ordine pentru a nu toca banii celorlalţi la infinit, doar în virtutea faptului că au inventat acum două mii de ani democraţia (nici măcar acest lucru nu e complet adevărat, dar, cum spuneam, reprezentarea este cea care contează).
Să mai zăbovim însă un pic asupra grecilor. Pentru că, de fapt, nici măcar nu e vorba de ei, ci de Paidemos, Movimento Cinque Stele şi UK Independence Party. Cele trei sînt partide populisto-naţionalisto-antiglobalizare, plasate în plutonul fruntaş al curselor electorale din Spania, Italia şi Anglia. Un soi de Syriza mai altfel, dar pentru care demagogia şi lamentarea rămîn cuvintele-cheie. Refrenul preferat de astfel de mişcări sociale transformate în partid este cel al definirii situaţiei drept naşpa. Cum mesajul lor radical este îndreptat împotriva sistemului, din punctul de vedere al partidelor non-radicale, măsuri exemplare se impuneau în Grecia, pentru a avertiza simbolic europenii despre unde poate duce felul de a face lucruri al unor astfel de demagogi. Evident, povestea din acest paragraf este realizată din punctul de vedere al partidelor ce nu îşi doresc reformarea fundamentală sau revoluţia, aşa cum propovăduiesc Syriza şi suratele sale. Să nu uit să spun şi faptul că, de cîteva luni, jurnalele de ştiri din întreaga Europă încep cu Grecia. România, conectată mai puţin la realitatea din jurul său, e mai puţin preocupată de greci şi are, oricum, altfel de jurnale de ştiri. Iar Grecia lamentării de a fi oprimată este doar un exemplu despre ce se poate întîmpla oriunde. Partidele antisistem pe care le aminteam exploatează acelaşi filon.
Nu este prima oară în istoria recentă cînd astfel de grupări politice vin în prim-planul opiniei publice. Sistemul partinic tradiţional pierde din legitimitate de cel puţin două decenii. Lumea s-a schimbat, oamenii nu mai sînt la fel de interesaţi de politica tradiţională, ci se concentrează mai degrabă pe o calitate mai ridicată a vieţii. Nu mă refer aici la România şi nici la majoritatea populaţiei din ţările dezvoltate. Mă refer la acele comunităţi critice, de indivizi cu venituri, resurse şi educaţie peste medie, ce dau tonul schimbării în orice societate. Nu e vorba de hipsterul român obsedat de consum ostentativ, în stilul anilor 1890 (o mie opt sute nouăzeci, nu e greşeală de scriere). Ci e vorba de acei oameni preocupaţi şi de altceva decît de… a se lamenta şi care întreprind lucruri interesante, în folosul societăţii, fără a-şi mai bate capul cu politica.
Apariţia unei astfel de pături sociale, din ce în ce mai largi, irită partea conservatoare a societăţii. Aşa cum se petrece la orice criză societală, mai ales cînd apar şi dificultăţi economice, conservatorii devin vocali, îşi agregă interesele, coagulează şi catalizează corul nemulţumirilor dîndu-i un sens precis, extremele se ating şi radicalii devin forţe politice importante. Creşterea economică îi va arunca apoi la marginea societăţii şi a spectrului politic, iar mulţi vor nega orice fel de simpatie faţă de lamentările şi solicitările de reformă radicală.
Revenind la momentul actual, avem şi un alt soi de lamentare politică, pe care o vedem din plin la noi şi nu numai. Elemente apropriate de guverne, cu predilecţie în estul şi sudul continentului, condamnă ceea ce ele denumesc nedreptatea făcută Greciei, găsind justificarea ideologică de sorginte marxistă şi clamînd umanismul. Pentru mulţi, un motiv la fel de important este însă teama ca bau-baul UE să nu le ceară şi lor socoteală, punîndu-le în pericol legitimitatea de a fi la putere. Un mecanism similar l-a făcut pe Ceauşescu să condamne intervenţia sovietică împotriva Primăverii de la Praga. Se gîndise că ruşii i-ar putea aplica şi lui acelaşi tratament.
Dincolo de aceasta rămîne acel obicei de a te plînge mereu, ba de şef, ba de colegi, ba de felul cum produsele de azi nu mai sînt cele de ieri, cum şcoala nu mai e ce a fost, marea nu mai arată la fel, „ei“ ne-au făcut rău, „sistemul“ cel corupt ne persecută, toţi ne vor răul şi nimic nu poate avansa din cauza răutăţii vecinului, şefului de birou, poliţistului din colţ, funcţionarei de la poştă, Angelei Merkel, a lui Udrea şi a lui Ponta, a iepurilor de cîmp şi a oricui altcuiva care face ca situaţia să fie mereu la fel de
.
Să fie însă lamentarea un element cultural? Să se lamenteze, spre exemplu, românii, bulgarii şi grecii mai des decît alţii? Să le fie italienii fraţi din acest punct de vedere? Restrîngînd lucrurile doar la România, exemple anecdotice par a susţine ipoteza unei culturi a autocompătimirii. Am învăţat cu toţii la şcoală cum Ţările Române au fost pavăza civilizaţiei ameninţate de turci şi s-au sacrificat pentru ca Europa să se dezvolte. Adevărul este unul parţial, Ţările Române decăzînd în momentul cînd comerţul dintre Bizanţ şi Vest nu a mai trecut pe la noi din cauza cuceririi Constantinopolului de către otomani.
Dincolo de aceasta, există date ce ne pot spune cum alocă diferite societăţi responsabilitatea pentru experienţe nefericite. European Values Survey, spre exemplu, include o întrebare despre cauza pentru care unii sînt în nevoie: a) nenorocul; b) societatea nedreaptă; c) propria lenevie şi iresponsabilitate; d) parte inevitabilă a progresului. Lucrurile sînt simple: acolo unde vina e a celui nevoiaş, lamentările nu îşi au locul, indivizii sînt responsabili de propria bunăstare. Acolo unde societatea e cea nedreaptă, aceasta este o reflecţie a gradului în care oamenii se simt responsabili pentru ceilalţi. În Grecia, 28% cred că e vina societăţii. Nu este chiar o cifră mică, cam jumătate din cele 47 de societăţi din eşantion avînd cifre ceva mai mici sau similare (România între ele, cu 33%). Ce e drept, este departe de Germania (57%), dar şi de Armenia (58%) sau Bosnia (56%), ţările din vîrful ierarhiei celor ce simt că societatea este responsabilă pentru nefericirea celor aflaţi în nevoie. În ce priveşte învinovăţirea celui aflat în nevoie, România este printre ţările cele mai vehemente în acest sens (40%), Grecia este pe la jumătatea ierarhiei (30%), iar Germania este un pic mai permisivă (25%).
Lamentările nu pot veni nici din lipsa de control asupra propriei vieţi (şi România, şi Grecia sînt între societăţile unde oamenii cred mai degrabă contrariul). Aş zice că nu avem mai multe lamentări ca alţii, ci doar că cei care se lamentează sînt foarte vizibili. Nu am cifre cu care să o dovedesc, ci doar probe colaterale, care însă se susţin reciproc. Avem însă altceva, care probabil face ca lamentările să apară în prim- plan: ducem lipsă de iniţiativă, implicare, soluţii, aşteptăm prea mult totul de la alţii. De aici vizibilitatea cu care lamentările ies în prim-plan. Poate ne-ar prinde bine să începem să vedem mai des lucrurile bune care se întîmplă în jurul nostru. Şi să dăm mai mult credit celor care propun soluţii, lăsînd deoparte cancanul ieftin al lamentării.
Bogdan Voicu este sociolog, membru al Grupului Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.RomanianValues.ro).
Foto: V. Dorolţi
