Ce-l mai doare pe tînărul român

Diana TRĂNCUŢĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 598 din 30 iulie - 5 august 2015
Ce l mai doare pe tînărul român jpeg

A devenit tot mai neconvingător să vorbeşti despre poporul român în unanimitate. Nu mai există certitudini cu privire la nici o categorie socială sau de vîrstă. E greu să spui că românii sînt săraci, cît timp cozile din supermarket-uri – sărbătoare sau nu – sînt nesfîrşite. E greu să spui că profesorii cred în meseria lor, cît timp apar înregistrări cu insulte adresate elevilor, cît timp auzi de şpăgi sau de violuri. E complicat să afirmi că tinerii sînt viitorul ţării, cînd vezi ponderea lor la alegerile electorale sau procentul care pleacă-n afară. Şi, paradoxal, e complicat să susţii că nu sînt, cînd îi vezi mergînd sute de kilometri, prin căldură, pentru o idee.

Puţini pot contesta însă faptul că sîntem acel popor vegetal al Anei Blandiana. În fond, la nivel macro, trăsăturile prin care sînt definite popoarele nu ţin cont de excepţii sau de indivizi; aşa se nasc miturile, atît în interiorul, cît şi în exteriorul unei comunităţi. E motivul pentru care azi sîntem catalogaţi, în bloc, ca fiind hoţi, deşi, tot în bloc, noi ne considerăm un popor ospitalier şi cinstit. Starea de vegetaţie specifică poporului român este, pînă la urmă, şi cauza care a făcut ca acesta să explodeze în momente în care nimeni nu se aştepta. Conform notoriului proverb Capul plecat, sabia nu-l taie, care, mai mult decît o vorbă din popor, a devenit şi un principiu de viaţă, românii au înghiţit, de-a lungul istoriei, resentimente care, în cele din urmă, au ieşit la suprafaţă, violent. Este cazul răscoalei de la 1907, eveniment ce a scos la iveală desincronizările societăţii româneşti, care părea să facă paşi repezi, consistenţi, pe drumul modernizării. Mai spre prezentul zilelor noastre, revoluţia română din decembrie 1989 a făcut ca România să fie singura dintre ţările foste comuniste cu o tranziţie sîngeroasă spre democraţie.

Între tăcere şi zgomot, între resemnare şi indignare, între acceptare şi refuz, îşi face loc, întotdeauna, sentimentul lamentării. Românii (unii) se plîng în primul rînd că s-au născut români. Întîrzierile istorice faţă de alte ţări, poate şi aşezarea geografică, au dat naştere unor frustrări de ordin etnologic ce se răsfrîng, uneori mai mult, alteori mai puţin, asupra cotidianului. Românii se plîng de liderii lor politici, de şcoli şi de spitale, unii de prea mult capitalism, alţii de prea puţin, de lipsa autostrăzilor, de rata de promovabilitate la bacalaureat, de ploaie sau de secetă, de birocraţia inutilă, de cîinii maidanezi. Toate puse pe seama unui destin crud care a ales să se numească România. Iar tinerii români nu fac excepţie. Ne plîngem de frigul din facultăţi, de examenele grele, ne plîngem de iubiţi la prieteni şi de prieteni la iubiţi, ne plîngem că am luat un kilogram în plus, că am ratat un concert, că nu avem bani de-un telefon nou. Şi, dintr-o tînguire într-alta, ajungem şi la România: problemele oamenilor mari devin problemele noastre. E principala raţiune pentru care unii dintre noi îşi fac bagajul şi pleacă. Nu din dorinţa de a vindeca România învăţînd în afară, nici din perspectiva reîntoarcerii şi implementării modelelor de acolo, ca acum două secole. Cine pleacă o face individual, pentru sine, pentru că oboseşte să se mai lamenteze. Cine pleacă nu o face doar pentru studii – pînă la urmă, un examen e neplăcut oriunde pe glob l-ai da –, ci pentru o nouă ţară şi o nouă civilizaţie, cu totul.

Însă lamentarea continuă în care ne găsim nu anulează nici încrederea noastră în schimbare – spuneam, într-un alt context, că nu e altă vîrstă mai potrivită să te crezi Don Quijote – şi nici efortul constant pe care-l depunem ca să ne fie, înainte de toate, bine nouă. Căci indiferent cît de frig ar fi în amfiteatre şi oricît am evoca situaţia deplorabilă a studentului român, zilele trec cu noi în bănci. Greaţa de dinainte de un examen greu o potolim cu două lămîi. Kilogramul în plus îl omorîm c-o salată la masa de prînz. Cu ţara e însă mai greu. Ne place să spunem că soarta României de mîine stă în mîinile cu care ne scriem azi licenţele, dizertaţiile sau lucrările academice, dar e soarta noastră, de fapt, a fiecăruia în parte. La nivel de individ, nici unul dintre noi nu are planuri mari pentru România, nu visăm o versiune mai bună a ei, ci a noastră. Şi sîntem suficient de egoişti încît să nu ne pese prea tare cîţi dintre noi şi, mai ales, cum ajungem la ea. Dar dacă, în această căutare neîntreruptă, binele nostru va ajunge să se identifice cu binele României, atunci vom fi mai mult decît încîntaţi nu doar de un dublu cîştig, ci inclusiv de şansa de a trăi, nu numai de a supravieţui, de a rămîne, nu de a pleca.

Cred în schimb că, undeva în interior, toţi ne iubim ţara în felul nostru: pentru cîţiva oameni, pentru un parc în care ne-am odihnit orgoliile, pentru o stradă unde anotimpurile împart aceleaşi doruri. Ne smiorcăim doar pentru că ne iubim pe noi mai mult, dar, inevitabil, nu ne putem plasa în afara locului în care ne-am născut. Văicăreala excesivă, cu aşteptări exclusiv de la alţii – occidentali, providenţiali, dumnezei – nu face altceva decît să ne menţină starea vegetativă care, tineri fiind, e cu atît mai dăunătoare. Pe de altă parte, a nu recunoaşte că ceva merge prost şi a ne complace în amăgiri pe modelul trece şi asta ne transformă în ignoranţi ce-şi aşteaptă desfrunzirea.

Soluţia e, ca de obicei, undeva la mijloc şi stă în echilibru. O lamentare cu măsură (căci nu-i putem cere naturii umane să fie mai puţin firească decît e), în care cuvintele să fie precursoare ale acţiunii şi nu doar vorbe-n vînt. Un spirit de iniţiativă cultivat încă de cînd învăţăm alfabetul, astfel încît să ajungem în momentul în care gurile mari vor fi întrecute de faptele mari.

Şi, juvenes dum sumus, avem timp să-nvăţăm inclusiv cum să ne plîngem de milă.

Diana Trăncuţă, este studentă la Facultatea de Istorie din Bucureşti şi editor junior la societatesicultura.ro.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.