Sorin COSTREIE

Pe lîngă modele epistemice, universitatea oferă, sau cel puțin ar trebui să ofere, și modele morale, deoarece modelarea etică este fundamentală în funcționarea oricărei societăți.

Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.

Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?

Poate o mașinărie să „simtă fluturi în stomac”? 

Omul este un mecanism biochimic foarte complex

Acești mediocri sînt indivizi „căldicei”, nici buni, nici răi, care se mențin instinctual pe linia de plutire și care, deși nu fac performanță, sînt bine încadrați și integrați în societate.

O tăcere este plină dacă este într-un context adecvat. Și proștii tac și tăcerea în sine nu îi face filosofi.

Ea este un virus social care se răspîndește prin interacțiune comunitară.

Teoriile conspirației sînt niște fake-news în formă continuată și organizată.

Cuvintele-cheie din discursul unor minţi suspicioase sînt, cred, libertate şi mîndrie; mîndrie pentru tot ce e al nostru doar pentru că e al nostru.

Rolurile noastre sînt diferitele ipostaze în care sîntem forţaţi să ne turnăm eul nostru fluid.

Eşti sfîrtecat rapid prin reacţii contrare, radicale şi virulente, ce vin în valuri ce se susţin reciproc.

Nimic nu e ceea ce pare a fi, tot ce apare drept evident e de fapt aparent, adevărul fiind altul.

Cu cît o persoană este mai incompetentă, cu atît va crede că competența sa este mai mare.

Anumite dezastre naturale, precum cutremurele sau uraganele, ne aduc mai aproape unul de altul, altele, precum pandemiile, de cele mai multe ori ne îndepărtează unul de celălalt.

E foarte greu să educi societatea pentru o bună îndoială, pentru că societatea prețuiește încrederea şi, într-o oarecare măsură, chiar aroganța, căci arogantul este perceput ca elitistul intangibil, care deține secrete şi putere.

Limba de lemn ne diminuează simțurile și ne estompează gîndirea. Ea nu mai caută, nu mai alege, nu se mai miră și nici nu se mai întoarce asupra ei. Totul e deja știut și conturat într-un spațiu cognitiv polarizat prin ideologizare. Mă opre

Cu cît avem mai mulți analfabeți funcțional, cu atît crește și numărul „specialiștilor“. De fapt, nu avem aici de a face decît cu o exemplificare a zicalei potrivit căreia „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul“. Prost smerit mai rar, căci ignoranța merge mînă în mînă cu aroganța, iar prostia e în genere însoțită de autosuficiență. E greu să mai auzi astăzi un cumsecade „Nu știu“. De „Știu că nu știu nimic“ al lui Socrate nici nu mai poate fi vorba. Mai bine

Poţi numi cinci femei-filozof? Pun pariu că nu…

Am ratat o schimbare substanţială. Ne trebuia un divorţ clar cu trecutul, o ruptură fundamentală. Aşa, am avut parte cam de aceleaşi feţe şi personaje, acelaşi amestec de băieţi deştepţi, băieţi de bine şi băieţi de băieţi, un fel de descurcăr

Vorba americanului, „Two things are certain în life: death and taxes“. Nu ştiu taxele cum sînt, căci prea variază şi ele în ultima vreme, dar cu siguranţă moartea e relativă. Nu că nu va să vină, nu, asta e cert, ci că e relativă ca moarte, ca sfîrşit al vieţii, teza textului de faţă fiind exact aceasta – că sfîrşitul este întotdeauna relativ. El e relativ la un anumit sistem de referinţă şi astfel e relativ ca sfîrşit.

Nu contează dacă eşti student la Teologie sau Biologie, la Matematică sau Medicină, cu toţii avem nevoie să gîndim mai bine. Pe plan social, gîndirea critică ne ajută să facem faţă mai bine prejudecăţilor şi manipulării la care sîntem expuşi în nenumărate forme şi ocazii. E vorba de acele automatisme de gîndire pe care le dobîndim de mici şi

E cumva tautologic să vorbeşti de vorbire publică şi gîndire privată, căci, prin esenţa ei, vorbirea este publică, este rostirea a ceea ce gîndim, după cum gîndirea este eminamente privată, este discursul nostru interior.

Aristotel, în lucrarea sa despre cer (De Caelo), ne prezintă lumea drept un univers finit şi fundamental ierarhic.

Calea adevărului (şi nu a persuasiunii). Aceasta este poate regula cea mai importantă, deoarece aşa se despart apele între o dezbatere centrată pe aflarea adevărului, o înfruntare dialectic-socratică şi una ce urmăreşte doar să convingă auditorul în legătură cu un punct de vedere, o dezbatere sofistică.

A învăța înseamnă, în primul rînd, să înveți să înveți. Astăzi, accesul la informație nu mai ridică mari dificultăți, problema e ce facem cu acest bombardament de informații, cum navigăm prin oceanul informațional cotidian. Cum știm ce este relevant și autentic, cum integrăm și folosim în mod eficient ce învățăm?

Planck, amuzat, acceptă, şoferul ţine prezentarea şi la sfîrşit este întrebat de către un profesor de fizică ceva specific cu privire la noua teorie. Acesta spune că nu se aştepta să primească o întrebare aşa de simplă de la un public atît de sofisticat, drept care o să-l lase pe şoferul său să răspundă.

În genere, de ce am vrea, ca oameni politici, să avem parte de cetăţeni informaţi şi cu gîndire critică? Aceştia sînt mai greu de manipulat, mai greu de dirijat către urne ca să voteze „ce trebuie“. E mai bine aşa, e mai bine pentru partid doar să muncim, fără să gîndim.

Să începem cu marea frică a sistemului educațional românesc, și anume teama de schimbare.

Cred că ne este din ce în ce mai clar că nu mai e de joacă cu educaţia. Sigur, jocul este cheia procesului educativ, dar gata cu joaca de-a învăţămîntul şi cercetarea. Pînă şi Preşedinţia României s-a trezit din letargie şi a preluat un proiect lansat iniţial de către Universitatea din Bucureşti: România educată.

Cred că ce defineşte cumva masculinitatea noastră este forţa bărbatului, căci dacă le atrage ceva pe femei la noi aceasta este puterea: puterea fizică, puterea mentală, puterea financiară, puterea politică, puterea intelectuală… etc.

„Puterea academică“ într-o universitate se manifestă în mod formal şi convenţional în două moduri distincte: titlu sau grad academic şi funcţie universitară. Astfel, pe de o parte, poţi fi asistent, lector, conferenţiar sau profesor, iar pe de altă parte poţi fi director de departament, prodecan, decan, prorector sau rector.

Lipsa de decenţă şi bun-simţ, şi mai ales toleranţa noastră faţă de acestea, au dus la două fenomene toxice majore cu care ne confruntăm din plin: „creativitatea politrucilor“ şi „ştiinţificitatea puşcăriaşilor“.

Deşteptăciunea şi, implicit, prostia sînt relative şi contextuale. Faptele şi vorbele noastre pot fi inteligente într-un anumit context, după cum aceleaşi fapte şi vorbe pot fi cît se poate de stupide în alt context.

Sîntem deja mai mult decît plictisiţi să tot auzim sintagma „reforma învăţămîntului“, perpetua şi mult trîmbiţata reformă a învăţămîntului românesc. Ştiu, pentru unii a fi bored e o stare cool, dar nu despre asta e vorba aici şi tema mi se pare cît se poate de gravă şi actuală.

Teza de bază a ce vreau să susţin în cele ce urmează este că cine se smiorcăie şi se văicăreşte, şi sporovăie şi flecăreşte. Şi viceversa. Un om demn nu se lamentează şi nici nu bîrfeşte. Dar ce au acestea în comun şi mai ales ce le determină?

Minciuni conjugale, minciuni parentale, minciuni stradale, minciuni familiale; minţim la serviciu, minţim în vacanţă, minţim la birou, minţim acasă, minţim la telefon, minţim în scrisori, minţim tăcînd, minţim vorbind, minţim în felurite moduri şi de nenumărate ori.

Sîntem supuşi în mod sistematic unui bombardament formativ şi informaţional prin care ni se cere să gîndim mai mult, mai repede şi mai bine. Sîntem realmente asaltaţi de nevoia de a ne îmbunătăţi gîndirea critică, pozitivă, laterală, strategică, raţională, creativă etc.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, nevoia de ingineri este evident în creştere. Dar ce sînt aceştia? Inginerul e o persoană talentată şi preocupată din naştere de a face şi desface mecanisme. Un inginer bun e un fel de mic geniu practic, care poate repara orice.

Diferenţa fundamentală dintre principiile filozofiei şi ale ştiinţei, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte, este că în primul caz avem parte de principii descriptive, în timp ce în al doilea caz avem parte de principii normative. Primele ne spun cum este lumea, ultimele cum ar trebui să fie.

Deşi poate nu ne-am aştepta la aşa ceva, parvenitismul este la el acasă, şi în spaţiul nostru universitar. Am spus că nu ne-am aştepta la aşa ceva pentru că un asemenea spaţiu ar trebui să fie, poate, cel mai ferit de intruziunile imposturii. Dar, din păcate, lucrurile nu stau aşa şi această „breaslă“ e tributară metehnelor unei societăţi guralive şi lipsite de planuri de anvergură.

Există bucurii simple şi bucurii complexe, bucurii intense şi bucurii palide, bucurii majore şi bucurii minore. Toate ne bucură şi ne dau acea stare de bine mult dorită. Ce le diferenţiază este atît obiectul bucuriei cît şi intensitatea ei.

Este iraţional să vrei să fii complet raţional. Raţional este să accepţi că avem zonele noastre de iraţionalitate, că ele sînt acolo şi vor fi acolo, indiferent de cît de mult am vrea să ne raţionalizăm complet comportamentul şi gîndirea.

Nu aş fi scris acest articol dacă nu s-ar fi întîmplat recent ceva memorabil în spaţiul filozofiei româneşti. “Ştirea” sună cam aşa: “În perioada 1-6 septembrie s-a desfăşurat la Milano al 7-lea Congres European de Filozofie Analitică şi profesorul Mircea Dumitru a fost ales preşedintele Societăţii Europene de Filozofie Analitică. Următorul congres ECAP8 al societăţii se va desfăşura în 2014 la Bucureşti”.

Sînt ştiinţele umaniste în criză? Simplu spus: da şi nu. Da, pentru că nu iese fum fără foc; nu, pentru că ştiinţele umaniste sînt prin modul lor de a fi într-o criză perpetuă. Complex spus, da, sînt în criză, întrucît sînt date „obiective“ în acest sens, se scriu cărţi, se ţin prelegeri, se desfiinţează departamente şi facultăţi.

Azi, cînd umbli prin lume, o poţi face în două feluri: ca turist sau ca lucrător. Ca turist vezi, ca lucrător faci. Într-un caz percepi lucrurile din afară, în celălalt le simţi dinăuntru. Ambele te ajută, pînă la urmă, să-ţi vezi şi să-ţi înţelegi propria ţară, pentru că îţi oferă un termen de comparaţie.

În cele ce urmează îmi propun discutarea studiilor de masterat din România din perspectiva analizei unui caz în care se întîmplă să fiu implicat: Universitatea Bucureşti organizează la Facultatea de Filozofie unicul masterat din ţară centrat pe istoria şi filozofia ştiinţei.

Doctoratul este joc. Dincolo de recompense şi ţinte academice, trebuie să îţi placă noul şi jocul. Forţînd un pic limitele cuvintelor noastre, cred că se poate spune că orice copil care se joacă face un mic doctorat, după cum şi orice doctorand este un pic copil. Ce deosebeşte însă în mod fundamental doctorandul de copil este gradul de maturitate cu care cei doi se joacă şi îşi asumă jocul, obstinaţia cu care doctorandul caută să găsească răspuns la întrebările care-l frămîntă.

Să zic cît mai natural nu...   Oricum, nu sînt aici din patriotism sau din cauza dorului de ţară. Ce mă ţine aici cel mai mult e poate, paradoxal, tocmai faptul că pot să plec oricînd. E ca într-o relaţie în care legătura cea mai puternică e dată de însăşi asumarea libertăţii acelei relaţii. Dar nu doar această libertate mă ţine aici, ci chiar exercitarea ei şi faptul că pot să umblu prin lume. Pentru mine e vital acest lucru, după cum e vital şi faptul că lumea vine aici.

Pînă în decembrie 1989, cercetarea românească se desfăşura sub cupola Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei, aflat evident sub puternice directive şi presiuni politice şi ideologice....