Mediocritate educațională, mediocrație socială
„Mediocrity knows nothing higher than itself, but talent instantly recognizes genius.”
Filosoful canadian Alain Deneault a publicat în 2015 o lucrare de analiză socială, numită La Médiocratie, unde observă cu acuratețe faptul că în societatea actuală, tot mai globalizată și interconectată, există o tendință crescătoare și îngrijorătoare de a promova mediocritatea. Această tendință, spune Deneault, duce inevitabil către societăți mediocratice, societăți conduse de către mediocri pentru mediocri. În cazul societății românești, lucrurile sînt și mai îngrijorătoare, deoarece de mai bine de 30 de ani avem parte de o școală mediocră, în derivă. Problema e că această școală mediocră naște inevitabil mediocri, mediocri care sînt absorbiți și chiar cultivați în societate pentru a ne deveni conducători. Acești mediocri sînt indivizi „căldicei”, nici buni, nici răi, care se mențin instinctual pe linia de plutire și care, deși nu fac performanță, sînt bine încadrați și integrați în societate. Nu vorbim aici de individul mediu, orice ar însemna acest lucru, ci de mediocrii instalați în funcții de putere, de mediocrii care decid pentru ceilalți. Acest lucru se întîmplă peste tot: în ministere, în universități, în școli și licee, în spitale, în primării, în întreprinderi și societăți comerciale. Mediocrii se subordonează aproape instinctual unei ordini prestabilite și se integrează natural într-un sistem dat. Sînt obedienți prin firea lor și știu să joace conform regulilor. Nu contestă ordinea, sistemul, conducătorii; ei doar execută, uneori executînd la propriu semeni de-ai lor, conștiința lor morală fiind externalizată și subordonată intereselor conducătorului. Ei sînt mai mult decît dezirabili pentru o anumită categorie de conducători, căci nu sînt incomozi ca ceilalți, contestatarii sistemului, care vor schimbare, îmbunătățire, uneori chiar revoluție. Nu, pentru mediocrați, lucrurile sînt bine așa cum sînt, nu e cazul să ne zbatem inutil, avem un post căldicel, de ce să îl punem în primejdie? Mai schimbăm pe ici, pe colo, dar nu e cazul să zguduim sistemul.
Desigur, nu vorbim aici de recalcitranți și anarhiști. Aceștia sînt veșnicii neintegrați și neintegrabili deoarece, în genere, ei nu acceptă nici un fel de regulă și nu o acceptă așa, a priori, pe negîndite, din principiu. Vorbim aici de cei care discută și analizează regulile și nu le acceptă pe „nemestecate”. Dar, într-o țară în care ai parte de peste 45% analfabetism funcțional, deci de indivizi care citesc, dar nu înțeleg ce citesc, este greu de crezut că poți atinge o masă critică de oameni care ajung să respecte regulile sociale prin internalizare și nu doar să le accepte mecanic.
O problemă importantă dată de mediocraţie este că acești mediocri care ne conduc nu au cu adevărat perspectivă și înțelegerea sistemului. Nu o au pentru că nu au, în genere, capacitatea de a vedea lucrurile în perspectivă, acest tip de oameni fiind de cele mai multe ori instalați doar în aici și acum, ei neputînd să gîndească cu adevărat proiectiv și imaginativ. Ei au doar o cunoaștere a sistemului, fiind perfect integrați lui, dar nu au înțelegerea sistemului, neputînd și nevrînd să îl schimbe și îmbunătățească. Ei au idei despre sistem, crezînd că au și această perspectivă holistă asupra lucrurilor, și de cele mai multe ori au chiar convingerea că au această perspectivă, dar fără să o aibă cu adevărat. Aici explicația ne este dată, la nivel psihologic, de celebrul principiu Dunning-Kruger, care, scurt și simplu, ne spune că, cu cît ești mai mediocru și știi mai puține, crezi că știi mai multe și că ești mai deștept. Acest principiu nu este decît validarea științifică a vechii vorbe populare că „prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”. Așa se întîmplă și aici, ignoranța nu e adevărată dacă nu e dublată de o falsă conștiință a unei presupuse competențe. Aceasta este paradigma mediocrului clasic și periculos, cel care, fiind instalat în funcții de conducere, de meta-analiză a sistemului, devine impostor. Este exact opusul socraticului „știu că nu știu nimic”, specific unui om înțelept și modest, care cu cît știe mai multe își dă seama de vastitatea universului și de faptul că știe atît de puține în raport cu el. Impostorul nu este nici un căutător în ale cunoașterii și nici un modest. El știe că știe și știe cumva bine că obediența și servilismul îi sînt răsplătite. sînt foarte rari cei din politică și din societatea noastră care să fie însoțiți de sindromul impostorului. Acesta este exact opusul impostorului, cel care nu are astfel de neliniști epistemice. Cel care are sindromul impostorului este de obicei cineva onest, bine pregătit, dar care a intrat într-un domeniu nou și care se crede impostor, avînd rețineri în ceea ce face pentru că nu cunoaște bine sistemul. Impostorul nu are un astfel de sindrom al impostorului, el e doar impostor, crezîndu-se un semizeu al domeniului. Politica noastră este plină de impostori, de mediocri ce se cred elite, care nu au nici cea mai mică atingere a unui sindrom al impostorului. Ei știu și nu acceptă dialog și critică, instalîndu-se astfel într-o bulă epistemică a unei ignoranțe atotsuficiente.
Revenind acum la analiza cauzei care duce la mediocraţie, spuneam că mediocritatea școlii românești potențează și mai mult această tendință generală. Este clar: calitatea naște calitate, mediocritatea naște mediocritate. Un profesor entuziast induce entuziasm și hrănește curiozitatea și dorința de cunoaștere ale elevilor lui, unul plictisit și plictisitor omoară curiozitatea elevilor lui, îndepărtîndu-i de școală și de cunoaștere. Pe scurt, mediocritatea este molipsitoare. Dacă avem un profesor mediocru la catedră, atunci și performanțele elevilor vor fi mediocre. De aceea, cred cu tărie că lucrul cel mai important pentru școala românească este să avem profesori de calitate, motivați și pregătiți. Doar ei pot schimba lucrurile substanțial și pe termen lung. Altfel vom avea parte de această mediocritate generalizată, încununată de o mediocraţie a impostorilor.
Știu, aici se poate contraargumenta cu argumentul olimpicilor: dacă sîntem într-o țară cu educație mediocră, de ce avem atîția olimpici? Răspunsul meu ar fi că acești olimpici sînt forțări ale unui sistem dereglat care vrea să arate ceea ce nu este. Ei sînt olimpici de disperare și nu ca o încununare a unui sistem solid și profund calitativ. Aceștia ajung olimpici, în genere, ca urmare a unei dorințe acerbe a unui director, profesor sau părinte, care vrea să se legitimeze cu o asemenea performanță. Ea este, da, nu trebuie minimalizată, dar nu este performanță naturală – de exemplu, a unui David Popovici, care obține medalie după medalie, dar care spune că vrea să se dezvolte multilateral, să cunoască și să învețe și nu să facă doar înot. Genial! Apoi, el nu face acest lucru ca să evadeze din țară, performanța lui nu e o rampă de lansare. Or, în majoritatea cazurilor olimpicilor noștri, din păcate, avem acest lucru: ei trag foarte tare să își depășească condiția și să aibă șansa să studieze în afară. Foarte onorabil și meritoriu, dar din perspectiva întregului sistem avem următoarea întrebare legitimă: OK, dar dacă, în genere, rezultatele sistemului sînt mai mult decît modeste (cu rate alarmante de abandon școlar, analfabetism funcțional, lipsa unei culturi a învățării continue etc.) și dacă și cei mai performanți ne pleacă, cum beneficiem ca societate de pe urma unui astfel de sistem? Tangențial, ar fi interesant aici poate un studiu care să ne arate cum stăm față de celelalte țări din regiune și mai ales ce s-a întîmplat cu olimpicii noștri în ultimii 30 de ani. Aici e problema unei asumări la nivelul unui obiectiv strategic de țară de tipul învățămîntul este pentru „bunul“ mediocru, pentru elevul mediu, adică ceva de tipul „no child left behind”. Educația trebuie să fie incluzivă. Ea trebuie să aibă ȋn vedere toți copiii noștri și să le găsească tuturor un loc sub soare. Educația noastră trebuie să fie o continuare a familiei, pentru ca copiii să se simtă bine și protejați. De asemenea, pentru a face educație de calitate, poate că ȋn primul rînd trebuie educați părinții cum să fie cu adevărat părinți și să nu mai fie nici absenți educațional, dar nici intruzivi și să dea lecții profesorului de cum și ce trebuie să predea. Ar trebui, de asemenea, să avem un profil clar al absolventului, iar întreg sistemul educațional (pregătirea profesorilor, manuale, planuri-cadru etc.) să fie direcționat în această direcție strategică a unui obiectiv de țară, asumat și securizat printr-un pact social și politic. Vi se pare că avem parte de acest lucru? Din păcate, îmi pare că avem parte mai mult de o formă fără fond, adică de o reformă fără conținut. Acesta este pericolul mediocrității: se autosusține și se reproduce în sistem. E ca un virus care distruge ADN-ul social.
„O primă greșeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blîndă a mediocrităților. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sînt primite cu laudă, sau cel puțin cu indulgență, sub cuvînt că «tot este ceva» și că are să devie mai bine. Așa zicem de 30 de ani și încurajăm la oameni nechemați și nealeși! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y – jurnalist eminent, domnul Z – bărbat de stat european, și rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica și-a pierdut orice influență; iar cît pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dînsa! De aci să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sînt primejdioase.”
Aceste cuvinte aparțin lui Titu Maiorescu și au fost publicate, în 1868, în lucrarea sa În contra direcției de astăzi în cultura română. Ele încă sînt cît se poate de actuale și îngrijorătoare. E clar că ne tot zbatem și luptăm pentru a avea parte de calitate și performanță, pentru a avea un sistem meritocrat. Dar, iarăși, totul pornește de la – și ajunge la – educație. Ne trebui un sistem educațional care protejează incluziunea și calitatea. Opusul, de care din păcate avem parte în mod masiv și pasiv în România acum, este un sistem blocat în formalism, festivism și servilism. Promovăm „mimetismul” ca politică educațională de bază, inerțial, din comoditate și ignoranță.
Revenind la Alain Deneault, acesta ne arată cu îngrijorare cum tot mai multe dintre funcțiile de conducere sînt populate de indivizi mediocri, semi-incompetenți, cu o unică dorință de a accede în sistem. Pentru acest lucru, ei execută mecanic ce li se cere, fără să răspundă vreodată cu întrebări sau păreri incomode și, în mod clar, fără să critice, ca să nu supere superiorii. Astfel, dacă superiorii vor simpli executanți, aceștia sînt perfecți pentru sistem. Problema e cînd aceștia devin conducători. Incapacitatea lor de a analiza este cronică, ei nefăcînd altceva decît să se reproducă în sistem, angajînd tot mediocri care să nu le clatine aroganța și superbia. Pentru a nu se întîmpla acest lucru, ar trebui să avem parte de o educație de calitate, reflexivă și critică. În genere, gîndirea critică este antidotul pentru astfel de impostori. Dar, vai, noi sîntem înregimentați de mici în cultura lui „Stai cuminte!” și „Mai vezi tu pe cineva că face așa?”. Acestea creează premisele imposturii, mediocrației și cultivării formelor fără fond. Nu poți să fii creativ, inovator și autentic fiind profund înregimentat și atent doar cum să respecți normele. Normele trebuie înțelese și interiorizate, devenind astfel ceva natural și firesc în viața noastră. Oricum, e aici și o problemă de a avea o viață de calitate, o viață fericită și împlinită în sensul antic grecesc, de eudaimonia. Nu poți să fii cu adevărat fericit dacă nu îți trăiești propria viață, dacă nu îți descoperi și înțelegi unicitatea. O simplă copiere a unei vieți fericite nu asigură fericirea. Rețeta e proprie și individualizată pentru fiecare dintre noi și, cum doar noi avem acces la gîndurile și viața noastră, aceasta stă doar în mîinile noastre. Nu poți fii cu adevărat fericit dacă doar copiezi comportamente, fără să le cunoști și fără să le înțelegi resorturile.
O lume mediocratică este o lume mecanică, o lume care nu permite decît minimal și periferic inițiativa, invenția sau creația. E lumea, scuzați oximoronul, unor elite mediocre. O să putem scăpa de ea – sau cel puțin minimaliza – doar dacă scoatem școala românească din mediocritatea ei latentă și inerțială. Ne trebuie mai multă gîndire critică și strategică, trebuie să fim mai reflexivi și combativi. Sau putem să rămînem așa, blocați în forme fără fond, obedienți, astfel încît, peste alți 150 de ani, un alt Titu Maiorescu să scrie același lucru despre noi înșine, că „încurajăm blînd mediocritățile”.
Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.
Foto: wikimedia commons
