Universitatea, azi
Primele universități moderne au fost fondate în Evul Mediu, astfel că universitatea așa cum o știm noi astăzi este o construcție socială paradoxală: pe de o parte, este printre cele mai vechi și conservatoare instituții de pe pămînt, dar pe de altă parte, este una dintre cele mai inovatoare instituții cu privire la progres și cunoașterea umană. Conceptul modern de universitate presupune astfel o structură conservatoare cu un rol inovator. Cheia și secretul rezidă în libertatea pe care se bazează acestă instituție: libertatea de a se autoorganiza și a se autoguverna – acest lucru este fundamental –, plus, în interiorul ei, libertatea de a spune ce gîndești. Fără aceste două libertăți, una instituționala și cealaltă individuală, vorbim doar de simulacre de universități. Această libertate se reflectă și într-o autonomie financiară însoțită de puterea de a construi programe de studiu și de a emite diplome. Toate acestea sînt lucruri esențiale în constituirea oricărei universități moderne. Germenii au fost sădiți acum mai bine de 2.500 de ani, prin Academia lui Platon și Lyceum-ul lui Aristotel. Forme universitare se regăsesc de-a lungul timpului și în China antică, și în spațiul arab medieval, dar universitatea modernă ca universitas magistrorum et scholarium (comunitatea profesorilor și studenților) apare la Bologna în 1088 tocmai prin statuarea unei comunități ce împărtășește și susține libertatea academică și autonomia instituțională.
Este interesant cum primele universități sînt înființate prin acte de recunoaștere papale sau regale, ulterior acestea – mai precis comunitatea profesorilor și studenților – căutîndu-și și întărindu-și independența față de orice formă de guvernanță exterioară ei, în special cea religioasă și statală. De aceea, orice formă de dependență politică sau religioasă este un act de slăbire a fundației clasice a universității ca o comunitate unită de idealul de a cerceta și înțelege mai bine universul și societatea. Dimensiunile fundamentale ale universităților astăzi sînt astfel: predarea, cercetarea și implicarea socială – pe scurt, educația, căci o bună educație urmînd modelul clasic grecesc de paidea, de cultivare a spiritului, le presupune pe toate trei.
Aici merită făcută o observație: destul de multă lume, atît din afară, cît și dinăuntrul universității, spune că aceste funcții ar trebui despărțite și că aici avem parte de un alt paradox: ca profesori într-o universitate sîntem angajați preponderent să predăm, dar „creșterea academică” se face pe criterii ce privesc cu precădere cercetarea. Apoi un alt argument este și că poți să fii un dascăl remarcabil, cu har și inspirație, dar un cercetător mediocru; după cum se poate și invers, să fii un cercetător prolific și foarte inovator, dar cu abilități de predare minimale. Înțeleg aceste argumente și sînt în parte de acord cu ele, mai ales cu privire la abilitățile diferite implicate în cele două cazuri; contraargumentul este însă că pentru o educație de calitate e nevoie de profesori de calitate, ceea ce înseamnă ca aceștia să aibă ce să spună (deci să înțeleagă și să stăpînească bine domeniul lor, ceea ce în definitiv nu o poate face decît cineva care contribuie activ la cunoașterea din domeniul respectiv) și cum să spună (care să știe și să vrea să sădească curiozitatea de a cerceta și învăța, de a descoperi domeniul academic respectiv. Deci cumva e nevoie să ai înțelegerea unui bun cercetător pentru a fi un bun profesor, căci altfel nu ai parte de o înțelegere adecvată și nu faci decît să repeți zeci de ani aceleași lucruri, chiar dacă într-o manieră atractivă, tot „profesor flașnetă” se cheamă că ești. Cunoașterea evoluează continuu, iar accesul la informație nu mai este o problemă. Marea provocare în cunoaștere este să știi să inciți căutarea și să formezi oameni care pot să caute și să învețe independent. Studenții noștri azi au nevoie mai degrabă de modele formatoare decît de simpla informație. Ei au nevoie de cunoaștere și cunoașterea înseamnă informație structurată și validată științific, dar și inspirație și căutare.
Pe lîngă modele epistemice, universitatea oferă, sau cel puțin ar trebui să ofere, și modele morale, deoarece modelarea etică este fundamentală în funcționarea oricărei societăți. De aceea încălcarea normelor deontologice și etice este un derapaj grav de la idealul unei universități puternice și independente, iar ea trebuie sancționată în consecință. Este absurd și chiar periculos să ai, de exemplu, profesori care au fost condamnați penal și care continuă să predea dreptul, adică modul cum trebuie să înțelegem și să respectăm legile. Este un fel de a pune lupul păstor la oi. La fel de periculos este de asemenea să ai parte și de ipocrizia unor luptători pentru integritate academică ce au plagiat sau care au favorizat plagiatul, de exemplu, prin coordonarea unor lucrări dovedite ca fiind plagiate. Apa care erodează încet, dar cel mai adînc la temelia unei construcții de tipul universității este acceptarea formelor fără fond, a lucrărilor fără conținut. Cu maculatură nu se poate face știință. Simpla repetare a ceva nu duce la descoperire și inovație. Cum spuneam, „profesorul flașnetă” este moartea cunoașterii, după cum educația bazată pe memorizare este moartea creativității și inovației. Toate acestea atacă fibra noastră academică și de cele mai multe ori, cel puțin în spațiul academic românesc, aceste lucruri vin preponderent din interferențele politicului cu spațiul academic autohton. Politicul este marcat de lupta pentru putere, iar academicul este dat, sau ar trebui să fie, de lupta pentru o mai bună înțelegere științifică. Politicianul este sofistul care vrea să convingă cu orice preț, iar universitarul ar trebui să fie cercetătorul ce vrea să descopere adevărul și să îl susțină în fața comunității.
Cu privire la rolul pe care ar trebui să îl joace o universitate astăzi în societate și în economie se aud tot mai pregnant voci care, într-o limbă de lemn plină de indicatori și locuri comune, cer de la universități și de la educație, în general, „adecvarea la piața muncii”, „implicarea în societate” sau „focalizarea pe cercetare aplicată”. Să le luăm pe rînd. „Adecvarea la piața muncii” îmi pare o expresie cel puțin problematică într-un context în care pentru a avea un absolvent al unui program care ar trebui „orientat” după „piața muncii” (orice ar însemna aceasta cu adevărat) e nevoie de cel puțin doi ani pentru constituirea și acreditarea programului și apoi de minimum alți trei ani pentru ca acesta să îl termine, deci de cel puțin cinci ani. Ca un program să se stabilizeze, să se rafineze și să aibă profesorii necesari pentru un program de calitate, aș mai adăuga încă pe atît, deci în total cam zece ani. Or noi, astăzi, avem parte de o explozie de „job-uri” la care nici nu ne puteam gîndi acum zece ani. Ceea ce trebuie, cred, este nu atît să oferim informație, ci cunoaștere, adică să îi învățăm pe studenți cum să caute informație, cum să o proceseze și să o integreze; e nevoie de gîndire critică, de structurare morală, de a învăța să colaboreze într-o echipă și multe alte lucruri necesare pentru a avea succes pe „piața muncii”.
Cu privire la „implicarea în societate”, cred de asemenea că avem parte de o greșită abordare categorială. Universitatea este și trebuie să fie, prin natura ei, parte fundamentală a societății și atunci devine oarecum ridicol să spui să te implici în ceva ce ești deja. Universitatea este societatea. Universitatea nu poate fi ruptă de societate deoarece este în mod fundamental în societate și astfel proiecțiile ridicole de tipul „turnului de fildeș” ratează înțelegerea felului cum funcționează o universitate și a rolului acesteia în întregul mecanism social din care face parte. E drept, profesori cu o apetență teoretică dezvoltată, cu abilități sociale minimale și abilități cognitive speciale, orientate către o cunoaștere preponderent abstractă, pot face să se creadă că universitatea este o comunitate de turnuri de fildeș, dar universitatea ca atare este mai mult decît atît: ea este puterea societății înseși de a-și vedea și proiecta viitorul.
O altă expresie problematică, ce vine astăzi cu precădere din partea politicienilor, este nevoia de a orienta universitățile și institutele de cercetare cu precădere către „cercetare aplicată”. Aici înțeleg nevoia de a avea cît mai repede rezultate concrete, rezultate care pot fi convertite rapid într-o dezvoltare economică și tehnologică. Problema critică aici este că pentru a avea ce să aplici îți trebuie cercetare, deci cumva pentru cercetare aplicată îți trebuie, dacă nu o cercetare fundamentală, o înțelegere fundamentală a lumii. Energia nucleară, necesară atît pentru o bombă atomică, cît și pentru o centrală atomică, nu poate fi stăpînită fără o bună înțelegere a fizicii cuantice, o „fizică” ce ne oferă o mai bună înțelegere (teoretică și fundamentală) a lumii particulelor elementare. Sînt multe de spus aici, dar cred că cel mai bun răspuns l-a dat deja celebru fizician Richard Feyman: „Știința e ca sexul, are și consecințe practice, dar nu de asta o practicăm”. Facem știință, adică facem cercetare fundamentală, pentru a înțelege mai bine universul, pentru a testa ipoteze și pentru a avea modele (a se citi teorii) cît mai adecvate, care să ne ofere predicții cît mai bune cu privire la diversele clase de fenomene studiate de noi. Căutînd toate acestea, cu puțin noroc și dedicație, de-a lungul istorie științei s-au inventat calculatorul, aparatul cu microunde și multe alte lucruri uimitoare și folositoare, dar fundamentală pentru cercetarea științifică rămîne înțelegerea lumii și abia după aceea vine „îmblînzirea” ei prin diversele invenții și tehnologii. Dacă căutăm să „îmblînzim” lumea doar inginerește, prin invenții și patente, riscăm ca înțelegerea ei să ne scape printre degete și să ne trezim noi înșine în cușcă drept ce trebuie „îmblînzit”. Așa arată cumva astăzi problema Inteligenței Artificiale. Acesta trebuie să rămînă un instrument pus în slujba cunoașterii și nu o „jucărie tehnologică” aptă să ne subjuge sau să ne știrbească umanitatea.
Interesant este că Europa universitară de astăzi, cea care cumva părea anchilozată și prăfuită din punct de vedere administrativ, a venit în 2018 cu o provocare majoră: crearea pe termen lung a unor universități transnaționale pe baza unor consorții între universități preexistente. Aceste universități ale viitorului, cum sînt denumite de Comisia Europeană, sînt rezultatul Alianțelor Universitare Europene care presupun compatibilizarea administrativă și o colaborare strategică între diversele universități care participă la alianța respectivă. Toate acestea înseamnă programe și diplome comune, un campus comun, o entitate juridică menită să asigure un statut legal comun și multe alte lucruri care vor să schimbe perspectiva asupra a ceea ce înțelegem astăzi printr-o universitate. De exemplu, astăzi o universitate clasică are trei tipuri de programe fundamentale: de licență, de master și de doctorat. Astfel de construcții universitare ne obligă să discutăm de o modularizare a programelor noastre, astfel încît studenții noștri să aibă parte de o mai bună flexibilitate curriculară, să își poată alege și personaliza mai bine parcursul academic. Efortul e uriaș, dar și rezultatele pot fi pe măsură. Un prim efect poate fi, peste ani, asigurarea și securizarea fundamentului european al societăților noastre care acum sînt din ce în ce mai afectate de populism, naționalism sau extremism. Astfel de viruși sociali pot fi anihilați dacă dezvoltăm un sentiment de acceptare și de colaborare cu „străinul” care vorbește o altă limbă, care mănîncă altceva și se îmbracă diferit. Un alt efect poate fi în domeniul cunoașterii prin transcenderea ancorării doar într-un domeniu academic. În definitiv, atunci cînd facem știință, avem parte de diverse probleme care pot fi abordate din perspectiva mai multor domenii de cunoaștere. Cum se spune astăzi, domeniile universitare sînt pentru decani și bibliotecari. Cunoașterea e transdisciplinară, problemele științifice fiind foarte rar cantonate doar într-un singur domeniu științific. Cunoașterea și știința sînt universale și această universalitate este cel mai „acasă” în universități, unde ideile nu au granițe și unde creativitatea nu trebuie îngrădită de nimic. Este astfel îngrijorător cînd birocrația sugrumă această creativitate, cînd vezi profesori dînd din colț în colț și umblînd bezmetic după diverse semnături, stînd la cozi și la cheremul administrației. Administrația trebuie să susțină profesorii și studenții, să îi lase în sălile de curs și laboratoare și nu să-i pună pe drumuri administrative și birocratice. Și mai îngrijorător este cînd libertatea academică este știrbită de implicarea politică a rectorului și cînd întreaga comunitate academică este pusă cumva în slujba politicului. Universitatea trebuie să fie independentă în raport cu politicul. Universitatea este spațiul libertății academice și așa trebuie să rămînă. Universitatea este exact partea metacognitivă a societății, este locul în care aceasta se gîndește și se formează pe sine, cea în care se proiectează în viitor. Dacă vrem să vedem cum vom fi mîine ca societate, atunci putem să ne uităm la universitățile noastre de azi.
Sorin Costreie, conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.
