Finanţarea diferenţiată

Pînă în decembrie 1989, cercetarea românească se desfăşura sub cupola Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei, aflat evident sub puternice directive şi presiuni politice şi ideologice. Aceste directive trasau direcţiile generale de cercetare, focalizate în general către copierea şi producerea de inovaţii tehnologice şi marcate printr-o acută ruptură faţă de comunitatea ştiinţifică internaţională. Activităţile de cercetare care nu aduceau foloase tehnice şi (sau) tehnologice imediate societăţii comuniste, adică acele cercetări "neproductive" (umaniste, economice, sociale...) erau supuse unei subfinanţări şi marginalizări continue. O trăsătură aparte a cercetării industriale româneşti era că aceasta se concentra în mari institute naţionale de cercetare, cercetarea privată sau cea universitară fiind foarte slab reprezentată şi finanţată la nivelul întregii ţări. Chiar şi aşa, nu se poate spune că erau încurajate creativitatea şi inovaţia, cultura cercetării româneşti din acea epocă fiind centrată pe copiere şi îmbunătăţire (vezi cazul Dacia, de exemplu...). După decembrie 1989 şi pînă în anul 2005 s-a conservat inerţial această stare de fapt şi, prin alocarea a doar 0,1-0,2% din PIB, cercetarea a fost menţinută într-o stare de subfinanţare cronică. Salariile mici, neproductivitatea, lipsa unei strategii şi viziuni naţionale coerente pentru a sprijini şi lansa activitatea de cercetare au făcut ca numărul salariaţilor din cercetare să scadă în mod continuu. Astfel, dacă în 1989 erau 148.513 salariaţi în cercetarea românească, în 1993 avem doar 73.611, pentru ca în 2003 să se ajungă la 33.077. Interesantă este însă dinamica acestui domeniu în raport cu cele trei sectoare în care se desfăşoară cercetarea. Astfel, dacă în 1993 aveam parte de o imagine încă foarte comunistă, în care 75% din salariaţii din cercetare erau în întreprinderi (22,3% în sectorul guvernamental şi 2,7% în universităţi), în 2003, odată cu colapsul industriei româneşti, aveam doar 43,4% din totalul salariaţilor din cercetare în întreprinderi, restul de 24,3% fiind în sectorul guvernamental şi 32,4% în învăţămîntul superior. Proasta organizare şi lipsa unui sistem concurenţial, dublate de un management defectuos s-au tradus în toţi aceşti ani printr-o situaţie de-a dreptul hilară şi regretabilă, şi anume că România, începînd cu 1998, în calitate de stat asociat Uniunii Europene şi mai apoi de stat membru, nu reuşeşte să atragă din fondurile europene decît cel mult o treime din contribuţia pe care o plăteşte la finanţarea comună europeană. Un moment de cotitură a fost poate anul 2004, cînd s-a făcut pentru prima dată o analiză naţională riguroasă a situaţiei cercetării, analiză care a stat la baza a ceea în 2005 se va numi Aria Românească a Cercetării. Un rezultat bun al conştientizării acestei situaţii a fost că în 2006 fondurile pentru cercetare aproape s-au dublat, ajungîndu-se la 0,38 din PIB. Obiectivul pe termen lung este ca pînă în 2010 cercetarea să primească 1% din PIB. Reducerea actuală a finanţării afectează cercetarea în cel puţin două moduri. Un prim efect este cel absolut imediat predictibil, şi anume că prin scăderea fondurilor alocate unui domeniu, acesta va avea inevitabil de suferit. Este de-a dreptul scandalos ca derularea unor proiecte de cercetare deja aprobate să fie grav afectată de revizuirea fondurilor alocate cercetării. Un cercetător care participă şi este finanţat dintr-un anumit grant îşi face un plan în ceea ce priveşte activitatea sa pe următorii ani, organizîndu-şi viaţa şi bazîndu-se pe aceste fonduri şi angajamente. Problema este că peste noapte realizează că angajamentul cade în mod unilateral, contractul de cercetare nemairespectîndu-se la parametrii stabiliţi iniţial. Angajamentul statului nu mai are practic nici o valoare, de unde şi o viitoare lipsă de încredere în funcţionarea acestui sistem. Al doilea efect, nu neapărat atît de evident şi direct, dar cu un impact pe termen lung asupra societăţii ca întreg, este că astfel se constată o lipsă de coerenţă şi viziune în ce priveşte cercetarea. Poate buba cea mai mare a societăţii româneşti contemporane ar fi că este atît de tributară factorului politic, care se face remarcat prin majora lipsă de coerenţă la nivelul planurilor şi acţiunilor, făcîndu-şi un titlu de merit din întreruperea unor proiecte în derulare, doar pentru că au fost iniţiate în nişte timpuri ce aveau o altă coloratură politică. În lumina celor spuse mai sus, evident, o primă soluţie în acest sens ar fi să facem ceva pentru normalizarea vieţii noastre în calitate de cetăţeni, şi nu doar a activităţii noastre de cercetători. Cred că este nevoie de o ieşire de sub efemerul politicului şi trebuie să ne asumăm în mod coerent, la nivel naţional, strategii pe termen lung. Nu cred că avem exerciţiul angajamentelor pe termen lung şi acest lucru ne costă foarte scump la toate palierele existenţei noastre. Una dintre funcţiile de bază ale oricărei universităţi este cea de "producere" de cunoaştere. Această funcţie este în mod evident corelată cu finanţarea cercetării ştiinţifice. Problema nu este însă cea strict cantitativă a insuficienţei fondurilor în cercetare, ci este şi una calitativă, în care se impune o clasificare a universităţilor şi a centrelor de cercetare româneşti şi identificarea acelor instituţii care pot şi trebuie să primească fonduri importante suplimentare ca unităţi de cercetare autentice. Atît timp cît finanţarea universitară se face doar cantitativ, în funcţie de numărul de studenţi, nu cred că avem un cadru propice în care să putem vorbi de o cercetare reală în viaţa academică, viaţă bazată pe competitivitate şi performanţă. Pentru a putea obţine ceva substanţial şi consistent în acest sens, cred că trebuie să trecem la o aventură colectivă, la finanţarea diferenţiată a universităţilor la nivelul întregii ţări. Promovarea academică se face şi ea tot pe baza unor criterii cantitative (număr de lucrări, număr de ani de experienţă în domeniu...), or, cu adevărat importantă în viaţa academică este calitatea rezultatelor cercetării. Această calitate se poate şi ea cuantifica prin criterii de genul număr de citări, factor de impact şi aşa mai departe. Din păcate, această abordare calitativă nu joacă un rol important în viaţa noastră universitară, promovările şi salarizarea făcîndu-se în continuare după criterii cantitative. Faptul că un cercetător produce rezultate mai bune sau mai proaste decît colegii săi, că are lucrări mai mult sau mai puţin competitive decît colegii săi sau că ideile sale au sau nu impact academic nu influenţează şi nu se transpune cîtuşi de puţin în salariul pe care acesta îl primeşte sau în modul în care este promovat. Motivaţia de a cerceta devine astfel una strict personală şi totul este, în acest domeniu, o aventură individuală. Sorin Costreie este profesor la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.