Multiplele noastre roluri
Fiecare dintre noi joacă mai multe roluri: sîntem, pe rînd sau, uneori, chiar simultan, părinţi, profesori, doctori, vecini, studenţi, şoferi, pacienţi, copii, directori, preşedinţi, unchi, nepoţi etc. Toate aceste roluri ne dau o setare mentală de un anumit tip şi induc anumite poziţionări şi relaţionări sociale. Ca profesor trebuie să mă port cumva anume şi să ştiu în orice clipă care îmi sînt limitele interacţiunii cu studenţii mei. Ca prorector, la fel. Ca părinte, nu mai zic. Dar cel mai greu cred că îmi e ca şofer, ca vecin. Aici îmi ies cel mai uşor din pepeni. Acestea sînt nişte roluri pline de adrenalină, cu care nu mă mîndresc de fel şi ale căror contexte mă fac să mă transform foarte uşor în birjar.
Bineînţeles că în majoritatea cazurilor fiecare îşi pune amprenta sa, are un stil personal prin care joacă aceste roluri, are o anumită abordare şi pătrundere a lor. Să nu ne înţelegem greşit, acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să fim naturali şi „noi înşine”, ba din contra. Problema e să nu devenim făţarnici, să avem o dublă măsură. Dar şi aici, aş spune astfel că există o dublă măsură benefică şi o dublă măsură nocivă. Cea nociva e clasică: principiile şi valorile ni se diluează în funcţie de context. De exemplu, se închid pieţele, dar se lasă deschise mall-urile. Un fel de dublă măsură benefică este un tip de judecată contextuală, unde circumstanţele săvîrşirii unor fapte similare sînt cruciale în analiza şi judecarea lor. Cred cu tărie că nu este acelaşi lucru şi, în consecinţă, nu trebuie judecate şi pedepsite la fel, de exemplu, două furturi de tipul: o mamă care fură mîncare din disperare că nu are ce să pună copiilor pe masă şi o alta care fură nişte cercei pentru fiica ei pentru a arăta mai bine la nu ştiu ce bal. Nu mai spun de băieţii deştepţi cu costume scrobite care fură „cu stil” energie sau deturnează fonduri guvernamentale sau parlamentari care îşi populează cabinetele cu rude. Ipocrizia şi impostura, din păcate, fac casă bună cu politica, cupola comună fiind minciuna. Cînd eşti director şi profesor, şi judeci, evaluezi altfel comportamentul unui elev care se întîmplă să îţi fie nepot sau fiul unui influent om politic care te-a ajutat să devii director, atunci avem de-a face cu clasica dublă măsură nocivă. Principiile şi standardele ţi se diluează pînă la disoluţie şi închizi un ochi. Dar, vorba lui Shakespeare, să nu închidem niciodată un ochi căci nu mai vedem cum îl închidem şi pe celălalt...
Revenind la roluri, dubla măsură poate fi evitată dacă avem capacitatea să le ţinem separate, dacă acestea nu se intersectează substanţial, afectîndu-se unul pe celălalt – ceea ce ar fi periculos, chiar și fără să le dăuneze în mod direct celor din jur. De exemplu, un doctor care nu mai poate ieşi din rolul său de doctor şi nu reuşeşte să obţină o minimă detaşare faţă de suferinţele pacientului riscă epuizarea profesională (burnout). Rolurile noastre au nevoie, într-un mod cît se poate de subtil, de implicare, dar şi de detaşare. Identificarea cu un singur rol poate să ne coste scump. Fixarea într-un rol („sindromul Napoleon”) este foarte periculoasă, indiferent care e acest rol. Cred că trebuie să învăţăm cu înţelepciune din flexibilitatea copiilor; aceştia intră şi ies din roluri cu o spontaneitate şi o naturaleţe fără seamăn.
Revenind la doctori, cred că aici putem vorbi, forţînd un pic nota, de o „benefică ipocrizie a lui Hipocrate”. Ipocrizie nu în sensul clasic de prefăcătorie sau de falsitate, ci de minimă distanţare faţă de pacient, de o distanţare care să îi asigure doctorului un mai bun spaţiu cognitiv de metajudecată. De aceea, cred că doctorii nu ar trebui să aibă ca pacienţi propriile rude sau prietenii apropriaţi, faţă de care există un alt tip de empatie şi în care rolul de doctor îţi este iremediabil perturbat de celelalte roluri jucate în raport cu aceştia. La fel cu preoţii, avocaţii, profesorii şi toate rolurile care au nevoie de o minimă distanţare emoţională pentru a fi „jucate” cu succes.
Din acest punct de vedere, cred că un doctor ar avea multe de învăţat de la un actor. Un profesor, la fel. Problema este că şi actorii sînt, la rîndul lor, pîndiţi de aceleaşi pericole: ei riscă să suprapună rolurile jucate – între ele sau chiar cu cele din viaţa personală – sau, mai rău, să rămînă prizonierii unui singur rol. Astfel, actorul riscă să rămînă teatral şi în rolurile lui cotidiene, după cum şi politicianul riscă să rămînă încremenit în campanie electorală – sau, în genere, orice gen de vedetă, să rămînă suspendată mental în lumina reflectoarelor. Un balans reușit între „rolul” profesional şi cel personal este fundamental; e foarte greu să ne menţinem într-un singur rol, după cum este foarte greu să nu rămînem captivi aceluiaşi rol.
Rolurile, pe lîngă acea setare mentală de care vorbeam la început, atrag şi sînt susţinute şi de o bună rutină. De aceea, cei care ies la pensie sînt de cele mai multe ori bulversaţi de schimbarea ritmului cotidian, după ce zeci de ani au funcţionat după un program strict. Uneori, lipsa oricărei rutine devine un alt fel de program. Imaginaţi-vă că i-am impune unui artist, obişnuit cu turnee şi cu repetiţii care nu respectă un program fix, un stil de lucru corporatist; ar însemna să prindem un fluture într-un insectar. Sau, invers, că i-am suspenda cuiva obișnuit cu rutine foarte clare toate limitele: ar deveni o albină pierdută într-o lume fără repere, care ratează inevitabil întoarcerea la propriul stup. Rolurile noastre ar trebui să rămînă pe cît posibil clare şi suprapunerea lor să fie minimală.
O forţare a suprapunerii rolurilor a intervenit mai ales în ultimul timp, cînd lucrul de acasă a devenit o obişnuinţă. Mulţi se plîng de această suprapunere de roluri şi, ca atare, se adaptează mai greu unor astfel de contexte. E greu să fii şi mamă, şi consultant de specialitate, în acelaşi timp. Problema e de cîtă flexibilitate mentală dispunem și cît de pregătiţi sîntem pentru acest tip de abordare multiplă. Altfel spus, cît de pregătiţi sîntem de acest joc? Orice rol înseamnă să jucăm după anumite reguli, reguli care, în funcţie de rolurile noastre, pot fi uneori contradictorii. De exemplu, cînd rolul de bunică şi cel de profesor se suprapun, e posibil ca evaluarea cunoştinţelor propriilor nepoţi (care sînt oricum cei mai grozavi) să nu fie tocmai obiectivă. Intersecţia unor roluri ne face să fim subiectivi şi să judecăm diferit fapte similare, operînd astfel cu dubla măsură.
Revenind la lucrul de acasă, ideea de a participa la întîlniri scorţoase în pijama este fără doar şi poate ceva inedit. Acest homeworking atrage după sine o pierdere a unor deprinderi şi ritualuri care, pentru Confucius, de exemplu, sînt intrinsec legate de chiar substanţa rolurilor noastre. Acesta ne spune că rolurile noastre sînt date în mod esențial de anumite ritualuri pe care ele le presupun. Este provocator să ţinem conferinţe în papuci. Focalizarea noastră va fi pe ceea ce spunem şi facem, şi nu pe modul în care ne îmbrăcăm şi arătăm. Acest tip de festivism este foarte înrădăcinat în mentalul colectiv românesc şi cred că o schimbare de paradigmă este cît se poate de benefică. Astfel redobîndim firescul rolurilor noastre (uneori foarte impozante şi importante...) şi ne focalizăm pe conţinutul acţiunilor şi cuvintelor noastre, nu pe forma lor. Imaginaţi-vă un papă care ar trebui să ţină o slujbă importantă în pantaloni scurţi. Toată simbolistica ritualului şi fastul religios ar fi puse sub semnul întrebării. Problema şi provocarea ar fi ca înaltul prelat să poată să îşi joace rolul atît de bine încît să ne imprime mental un cadru potrivit de absorbție a gesturilor şi cuvintelor sale, dincolo de un anumit mod de a se prezenta şi îmbrăca. Fiindcă asta face un bun actor, îţi proiectează un cadru mental în care reușește să te mențină, îţi dă un filtru mental pentru a înţelege ce ți se întîmplă, îți dă o cheie de înţelegere a lumii. Asta cred că trebuie să facem atunci cînd jucăm multiplele noastre roluri cotidiene: să fim conştienţi de aceste cadre mentale în care intrăm fără să vrem şi ale căror constrîngeri trebuie să le respectăm. Sună pompos, dar e simplu. E ca într-un joc: cît timp respecţi regulile jocului, joci jocul – altfel, ieşi din el. Nu poţi spune că joci şah dacă muţi calul în diagonală după regulile nebunului.
Rolurile noastre sînt diferitele ipostaze în care sîntem forţaţi să ne turnăm eul nostru fluid. Toate acestea formează personalitatea noastră, iar o personalitate puternică înseamnă să îţi joci rolul atît de bine încît spaţiul tău de joc să inducă linii de forţă şi puncte de referinţă şi pentru jocul social al celorlalţi. Astfel, nu vei juca tu în funcție de context, ci contextul va „juca” după personalitatea ta. Interesant este că noţiunea de „personalitate” este intim legată de „persoană”, aceasta din urmă provenind din latinescul persona – masca folosită în teatrul antic. Orice rol pe care îl jucăm înseamnă purtarea simbolică a unei măşti. Important este să ne jucăm foarte bine rolul, să ne purtăm cît mai bine masca, fără a fi făţarnici sau duplicitari. Altfel, ne pasc dubla măsură şi disoluţia eului; ne minţim că sîntem într-un anumit fel, cînd de fapt sîntem astfel doar în mod circumstanțial. Nu avem standarde şi principii, sîntem în bătaia unui vînt oportunist, care ne face să suprapunem măşti într-un teatru grotesc.
Astfel, marea falie şi despărţire a măştilor noastre cred că ar trebui să fie între profesional şi personal. Acesta este un punct critic şi aceasta este o mare capcană a societăţii noastre. Aici educaţia joacă un rol fundamental, întrucît trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri să poarte de mici diversele măşti sociale şi să facă această distincţie fundamentală. E nevoie, de exemplu, ca atunci cînd discutăm idei sau proiecte să nu ne intereseze cum se îmbracă sau cum arată promotorul sau autorul lor. E lipsit de relevanţă, e o cheie personală care ne deschide o altă mască. Din păcate, sîntem înconjuraţi de şuşoteli şi bîrfe care vizează exact aceste aspecte personale ale vieţii noastre. Ne interesează mai mult furorile pe care le face o anumită persoană decît ceea ce face şi ce gîndeşte ea. Sîntem orbiţi de sclipiciul formelor sociale, fără să reuşim să prindem substanţa faptelor noastre.
Un real pericol este şi să confundăm jocul cu joaca. A ne juca multiplele roluri sociale nu înseamnă a le lua în joacă. Jocul ca respectare a unor reguli ne este definitoriu, iar ca homo ludens nu trebuie să ne jucăm cu jocul, cu multiplele roluri pe care trebuie să le jucăm în mod cotidian. A fi un bun profesionist înseamnă exact a înţelege bine regulile oricărui rol şi a le respecta cu stricteţe. Altfel ne pasc dubla măsură, făţărnicia, impostura.
Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.
Foto: wikimedia commons
