Titluri academice în spaţiul universitar

Publicat în Dilema Veche nr. 628 din 3-9 martie 2016
Titluri academice în spaţiul universitar jpeg

„Puterea academică“ într-o universitate se manifestă în mod formal şi convenţional în două moduri distincte: titlu sau grad academic şi funcţie universitară. Astfel, pe de o parte, poţi fi asistent, lector, conferenţiar sau profesor, iar pe de altă parte poţi fi director de departament, prodecan, decan, prorector sau rector. Adevărata putere academică stă însă în prestigiul profesional pe care îl ai în cercul de specialişti ai domeniului tău de specializare. Din păcate, acest ultim aspect este greu cuantificabil şi atunci lumea te judecă cu precădere după gradele pe care le ai. Dar şi aici, ca şi la armată, „funcţia bate gradul“; adică dacă ești lector, dar rector, poţi să faci atunci puţină „instrucţie“ cu colegii tăi, fie ei chiar profesori universitari.

Problema devine acută nu cînd funcţiile administrative umbresc gradele academice, ci atunci cînd aceste grade academice devin goale de conţinut, cînd ele au fost obţinute în urma unei aprecieri strict cantitative. Dacă comisia de evaluare în vederea angajării sau promovării doar numără publicaţiile, fără să-i pese de calitatea lor, atunci tot sistemul este în pericol, permiţînd absorbţia unor forme fără fond. Pericolul cel mare e că aceste personaje goale, odate primite în universitate, se vor înşuruba în sistem cît se poate de bine prin grade şi funcţii cît mai înalte, şi ele vor decide, de obicei într-un timp cît se poate de scurt, noile intrări. Bineînţeles că atunci aceste forme fără fond nu vor face decît să-şi aleagă colegi şi colaboratori după chipul şi asemănarea lor. Astfel, vidul şi formalul se propagă ca un cancer, umplîndu-ne de nulităţi ultra-titrate şi mult-prea-repede-titularizate.

Din afară, pentru necunoscători, par­ve­niții universitari dau foarte bine pe hîrtie, au CV-uri umflate cu tot felul de diplome, atestate şi certificate, dar altfel sînt de o goliciune monumentală. Aceste specimene sînt foarte atente la titluri şi nu renunţă pentru nimic în lume la formalismul adresării corecte de tipul: „Domnule academician profesor universitar doctor inginer în economie“… Toate aceste titluri bombastice îi înconjoară ca o sferă protectoare şi le certifică peste tot în ochii lor propria existenţă: pe uşă, în CV-uri, în cartea de vizită, pe e-mail, la telefon… etc. Nesiguri de calitatea şi de prestigiul lor, se agaţă cu aroganţă şi disperare de aceste titluri pompoase. Lumea li se pare altfel cînd li se adresează cu il dottore sau il professore. Merită să dai din coate ca să obţii aşa ceva; eşti mai cu moţ şi tîrgul apreciază acest lucru. Dar cine e tîrgul? Ţața Floarea? Nea Ion? Ştie ea/el ce înseamnă cu adevărat un doctorat? Ştie ea/el ce reprezintă un profesor? Ştie ea/el ce e cercetarea?

Cînd calitatea e incertă apare nevoia de certificare printr-o formalizare excesivă. Validarea se face nu de către specialişti, ci de o masă incertă de oameni care nu înţeleg prea bine ce înseamnă aceste titluri, dar pentru care e clar că ele dau bine la public. Îmi amintesc de o discuţie cu o doamnă care îmi argumenta cu emfază, bazîndu-se strict pe rezonanţa titlului, că decanul sigur e mai important decît rectorul, deoarece are, citez, „o încărcătură semantică mai aparte dată de vîrstă, prestigiu şi aşa mai departe“. Cumva, acestea sînt lămuriri tehnice şi cineva avizat le poate demonta imediat: rectorul conduce universitatea, universitate care are în componenţa ei mai multe facultăţi şi acestea, la rîndul lor, sînt conduse de către decani. Toţi sînt importanţi, dar în ordine administrativă, rectorul e „mai tare“ decît decanul. Dar pentru acest lucru trebuie să ai o minimă familiarizare cu sistemul universitar, altfel fiind ca şi cum am discuta acum cine era mai important pentru un domn, paharnicul sau postelnicul? Sigur, un istoric familiarizat cu titlurile şi responsabilităţile dregătorilor ne-ar putea lămuri cît se poate de prompt. Noi, din afară, nu putem decît să relativizăm totul şi să speculam că totul ţinea poate de ordinea de importanţă pe care o avea pentru domnul respectiv paharul de vin în raport cu dormitorul.

Revenind la titlurile din zilele noastre, în genere, un impostor se recunoaşte după apetenţa sa maximă pentru recunoaşteri publice formale de tipul titlurilor şi gradelor, după folosirea exagerată a unui limbaj pompos, dar găunos ­
şi/sau după o ţinută cît mai rigidă, de tipul costumului. Să ne înţelegem, a purta costum este cît se poate de în regulă atît pentru bărbat, cît şi pentru femeie; acest lucru devine problematic în spaţiul universitar cînd nu există o justificare directă, de tipul unei constrîngeri formale date de participarea la un anumit eveniment care necesită o astfel de ţinută. Alt­fel, acesta denotă de cele mai multe ori un personaj găunos, de tipul unui muncitor necalificat din comunism care devine peste noapte profesor universitar şi crede că singura diferenţă notabilă la care trebuie să facă faţă e ca în locul salopetei să poarte costum, că, deh, costumul îl face (mai) profesor.

Istoric vorbind, e de înţeles această nevoie excesivă de titularizare, dar acum am sărit de mult pragul bunei decenţe şi avem parte de o inflaţie de titluri universitare de toate felurile: doctorate care se dau peste tot și la te miri cine, profesori universitari care n-au nici în clin, nici în mînecă cu viaţa universitară; ba mai mult, conducători de doctorat devin toţi impostorii cu girofar, în timp ce rectori pot să fie, de ce nu, chiar unii doctoranzi. Dar asta nu e tot, penitenciarele gem de „ştiinţă“, iar producţia de carte ştiinţifică este realmente îmbunătăţită strict cantitativ de „băieţii deştepţi“ din închisorile patriei. Problema noastră este că stăm impasibili şi nu reacţionăm la aceste derapaje flagrante, prin care se aruncă în derizoriu două instituţii fundamentale ale creativităţii ştiinţifice: doctoratul şi cărţile ştiințifice. Sîntem blocaţi în formal şi proceduri şi nu mai sîntem în stare să judecăm şi să ne asumăm calitatea autentică.

Cumva, moştenim nebunia roşie de acum 60-70 de ani, cînd toţi activiștii erau făcuţi profesori universitari doar în virtutea „originii lor sănătoase“ şi aderenţei lor la partidul comunist. Cu toate acestea, titlurile şi gradele academice erau acordate foarte greu şi pe criterii total neuniversitare şi nu de competenţă şi profesionalism. Revoluţia din decembrie ’89 a schimbat totuşi multe, inclusiv acest aspect. Din păcate, acum am trecut în extrema cealaltă, cînd aceste grade academice se dau foarte uşor şi fără discernămînt. Politicul şi economicul se amestecă încă într-un mod nepermis cu academicul. Acesta din urmă ar trebui să funcţioneze după legile lui, în funcţie de calitate şi competitivitate.

De exemplu, în sistemul universitar anglo-saxon, un sistem foarte competitiv, dar cumva şi foarte relaxat sub aspectul titlurilor şi modului de adresare, e foarte normal şi natural să ţi se ceară să te adresezi unor somităţi pe numele mic. Înveţi astfel că respectul nu ţine de titluri şi formule ridicole de adresare, ci de modul în care te raportezi la celălalt, un „celălalt“ care este mai învăţat şi mai cunoscător al domeniului tău de specializare. Din acest punct de vedere, Europa, exceptînd poate Marea Britanie şi Scandinavia, este mult mai formalizată şi mai tributară unui mod rigid de adresare. Contează aici preţiozitatea titulaturii şi rangul dat de aceasta. E ceva formal şi exterior prestigiului de castă academică. E un joc social, prin care titlul şi gradul te impun conştiinței publice. Cum ziceam, il dottore şi il professore sînt titluri academice mult rîvnite şi, vai, obţinute prin eludarea unor criterii academice. În definitiv, e simplu, haideţi să ne luăm menirea în mod serios şi să ne judecăm pe noi şi titlurile noastre calitativ şi nu strict cantitativ. Altfel, titlurile sînt forme fără fond şi creează noi personaje găunoase, parte a unui joc stupid, controlat din afara spaţiului universitar. Da, ştim cu toţii, împăratul e gol, dar atunci măcar să nu-l mai încoronăm aşa „golaş“. Împăratul vrea titluri, dar trebuie să le şi merite. Dacă i le acordăm aşa, la mica înţelegere, şi noi sîntem la fel de mici şi de goi.

Sorin Costreie este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

Adevarul.ro

image
Accesul turiştilor, interzis în Thassos. Pe ce plaje nu se mai poate ajunge
Mai multe restricţii sunt în vigoare pentru turiştii care ajung în Grecia, începând cu data de luni, 8 august. Autorităţile au interzis accesul din cauza riscului de incendiu.
image
Bătaie în tren între un controlor şi un călător fără bilet. Agresorul este căutat de oamenii legii VIDEO
Un controlor de bilete a fost lovit de un pasager fără bilet care a devenit nervos în momentul în care a fost depistat. Totul s-a petrecut într-un tren care circula pe ruta Mangalia - Sibiu.
image
Primele imagini cu muniţia românească  primită de soldaţii ucraineni VIDEO
Site-ul specializat Ukraine Weapons Tracker au prezentat imagini cu ceea ce par a fi obuze de calibrul 122 milimetri fabricate în România de Romarm în 2022.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.