Distanţa emoţională sau pledoarie pentru raţionalitate

Este iraţional să vrei să fii complet raţional. Raţional este să accepţi că avem zonele noastre de iraţionalitate, că ele sînt acolo şi vor fi acolo, indiferent de cît de mult am vrea să ne raţionalizăm complet comportamentul şi gîndirea. Cu toţii avem parte de bucurie şi tristeţe, furie şi frică, iubire şi dezgust. Sînt afecte primare puternice, care ne tulbură seninătatea privirii. Ideal ar fi să fim dincolo de ele, să ne păstrăm calmi şi obiectivi, sereni şi logici. În fapt, sîntem mai degrabă iremediabil prinşi, de cele mai multe ori, într-un conglomerat de instincte, dorinţe şi emoţii. Platon spunea, alegoric, că mintea noastră este ca o trăsură trasă de doi cai: Raţiune şi Emoţie. Schizofrenică situaţie. Descartes va tranşa lucrurile şi mai radical: raţionalitatea este a spiritului, iar emotivitatea – a corpului; între cele două fiind o prăpastie ontologică de netrecut. Dar oare aşa stau lucrurile, sîntem iremediabil captivi ai acestei disjuncţii exclusive?

Cu toţii ştim din proprie experienţă că nu gîndim limpede cînd sîntem sub imperiul emoţiilor. De aceea, nu e bine ca avocaţii să-şi apere fraţii, chirurgii să-şi opereze copiii şi preoţii să-şi spovedească soţia. Raţional este să-ţi cunoşti limitele raţionalităţii tale şi să acţionezi în consecinţă. Spinoza spunea că libertatea este necesitatea înţeleasă. Mutatis mutandis, aş spune că raţionalitatea este emotivitatea înţeleasă. Şi tot Spinoza spunea că emoţiile care ne fac să suferim încetează să mai cauzeze suferinţă, de îndată ce ne formăm o imagine clară şi distinctă despre ele. Deci, o privire raţională asupra iraţionalităţii noastre nu ne face neapărat mai raţionali, doar ne mai linişteşte un pic.

„Calea“ ar fi nu să ne blocăm afectele sau să ne detaşăm de sentimente, ci să ne clarificăm emoţiile, să ştim mai bine ce şi cum ne tulbură. Dar cît de departe sîntem de această situaţie? Trăim într-o societate „sentimentală“, plină de modele care mai de care mai smiorcăite şi emotive, preşedintele însuşi fiind un dur sensibil care varsă lacrimi pe unde apucă şi, în genere, cam toţi cocoşii noştri din politică fiind nişte fiinţe foarte emotive, care plîng pios pe la moaşte, la televizor sau mai ales cînd află că sînt condamnaţi. Altfel, sînt ţanţoşi şi „raţionali“. Pînă şi durii noştri din arte marţiale sînt plini de emoţii plîngăcioase. Sensibil popor. L-am vrea poate ceva mai raţional, mai închegat.

Punînd accent pe emoţii, se înţelege, masele sînt mult mai uşor de manipulat, propaganda vizînd exact aceste instincte primare. Patosul vorbitorului însufleţeşte mulţimea şi foarte uşor se ajunge astfel la violenţă şi agresivitate. Dar asta vrem? Civilizaţia înseamnă exact opusul. Acestei gregarităţi primare, unite de instincte simple, i se opune o comunitate de individualităţi care se respectă reciproc. E de dorit mai degrabă o lume în care să ne putem explora şi exprima sentimentele în linişte, decît o lume dominată de reacţii viscerale şi pasiuni. Expresii precum „mi s-a pus pata“, „am văzut negru în faţa ochilor“ sau „aşa vor muşchii mei“ sînt la ordinea zilei şi ele definesc comunul iraţional al zilelor noastre.

Ciudat sau nu, îmi pare că duşmanul cel mai mare al emoţiilor noastre este chiar emotivitatea noastră. De aici şi nevoia de ceea ce aş numi „distanţă emoţională“. Emoţiile noastre sînt în general directe şi totale, în sensul că pun aproape instantaneu şi integral stăpînire pe noi. Pentru a ne relua stăpînirea de sine şi asupra sinelui, e nevoie să ne distanţăm un pic de sinele nostru afectiv, să fim, deci, puţin mai raţionali. Cînd te distanţezi în genere de ceva, îi vezi mai bine contururile şi limitele, ai perspectiva întregului şi posibilitatea de a evalua mai bine situaţia.

Cu toţii remarcăm seninătatea celor din Vest, distincţia cu care privesc şi abordează lumea, dînd dovadă de ceva mai multă detaşare emoţională decît noi. Şi asta nu înseamnă că sînt mai „insensibili“, ba din contră, îşi trăiesc şi îşi analizează mai bine emoţiile şi sentimentele. Doar că nu reacţionează imediat, nu se lasă guvernaţi de emoţii. Noi vom şti, poate, că am făcut un pas înainte pe această cale cînd o să ne fie mai greu să-i distingem printre noi, cînd nu o să ne mai sară în ochi prezenţa lor, cînd o să învăţăm să îmbătrînim senin. Pînă atunci, o să ţipăm şi o să bocim isteric, sărind la bătaie pentru orice fleac, dar retrăgîndu-ne „strategic“ cînd e vorba de marile confruntări ale istoriei, că deh, „capul ce se pleacă, emoţia nu-l taie“...

Această „distanţă emoţională“ îşi dă buna măsură printr-o poziţionare justă într-un dialog sau o dezbatere, făcînd clar distincţia între om şi idee. Atacul şi dezbaterea trebuie să vizeze punctele de vedere şi argumentele pe care acestea se bazează, şi nu tot felul de picanterii despre vorbitor. Chiar nu contează cum e îmbrăcat, cîte amante are şi ce a mîncat aseară, contează ce şi cum susţine. Cred că acesta este punctul crucial de unde trebuie să pornim în educaţia copiilor noştri, pentru a putea, astfel, susţine o schimbare de mentalitate pe termen lung. Aceasta se poate schimba, de exemplu, prin acele cursuri de gîndire critică, atît de populare în Occident, dar care lipsesc aproape cu desăvîrşire din universităţile noastre şi la care ar trebui să fie expuşi studenţi şi profesori deopotrivă. Dar dincolo de cursuri, e nevoie de o schimbare de abordare a relaţiilor cu sine şi cu ceilalţi, care să apară poate chiar de la grădiniţă, unde ar trebui să înceapă în mod sistematic această „joacă de-a raţionalitatea“, copiii fiind învăţaţi de mici cum să se distanţeze un pic de emoţiile lor, pentru a le cunoaşte şi stăpîni mai bine.

Se tot vorbeşte, în ultima vreme, de inteligenţă emoţională, de o abordare inteligentă (raţională) a emoţiilor noastre. E vorba, în mare parte, de acelaşi lucru, de o mai bună analiză şi gestiune a sensibilităţilor şi implicit a vulnerabilităţilor noastre emotive. Cele două – gîndirea critică şi inteligenţa emoţională – sînt două abordări complementare ale aceleiaşi probleme, centrate ambele pe această distanţă emoţională de care vorbeam. Pentru a gîndi critic şi raţional, trebuie să-ţi cunoşti şi să-ţi stăpîneşti mai bine emoţiile, iar pentru a stăpîni mai bine emoţiile, e nevoie să te analizezi critic şi raţional. Ambele cer să ne distanţăm un pic emoţional de noi înşine, pentru a ne putea analiza şi comporta mai bine.

Educîndu-ne inteligent copiii, vom mai rări rîndurile şmecherilor şi profitorilor zilelor noastre, cei care speculează plenar momentul şi conjuncturile şi care se dezvoltă pe seama nepăsării şi lentorii noastre raţionale. Vom putea, astfel, să le contrapunem acestor „băieţi deştepti“ – care, de altfel, par prostănaci şi văicăreţi cînd sînt prinşi – nişte „băieţi inteligenţi“, cu o viziune raţională asupra luminii, care ştiu să fie demni, indiferent ce se întîmplă cu ei. Viclenia speculează exact emoţiile noastre, deşteptăciunea lor fiind deşteptăciunea manipulatorului care inflamează mulţimea ţinînd-o într-o priză emotivă ce inhibă gîndirea liberă şi critică. Singura cale prin care putem să le blocăm ascensiunea şi să le limităm nocivitatea este să-i ţinem ferm şi raţional la distanţă de resurse şi putere.

Descartes s-a înşelat, e vorba de complementaritate aici. Emoţiile ne dau ţinta, raţiunea ne dă calea. Dorim ceva, dar acest ceva este cel mai bine atins doar dacă îl abordăm raţional. Contribuţii recente din neuroştiinţe, precum cele ale lui Antonio Damasio, demonstrează exact acest lucru. E falsă dihotomia ontologică carteziană dintre raţiune şi emotivitate, cele două fiind funcţii biologice diferite ale aceluiaşi organism. Sîntem un întreg în care coexistă logica pură şi smiorcăiala cotidiană. E adevărat, de la raţionamente formale pînă la dorinţe viscerale e cale lungă, dar sîntem definiţi, în mod fundamental, atît prin pura creativitate abstractă a unei construcţii matematice, cît şi prin concretitudinea ritualică a unui bocet de înmormîntare. Acesta e spaţiul nostru de posibilităţi, pe care trebuie să-l guvernăm clipă de clipă, calea fiind dată tocmai de această detaşare emoţională.

Sorin Costreie este profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti.