Frica în educaţie

Frica în educație se traduce, de fapt, prin mai multe frici: frica sistemului educațional față de schimbare, frica profesorului de a se compromite în fața elevului/studentului, învățatul de frică și multe alte frici adiacente. Să începem cu marea frică a sistemului educațional românesc, și anume teama de schimbare. Referitor la reforma din educație, spuneam într-un articol anterior că: „În momentul de față, cel mai solid progres pe care îl poate face învățămîntul românesc este să se oprească un pic din veșnica reformă și să nu mai facă nici o schimbare majoră, cel puțin o vreme“. Nu mi-am schimbat părerea. Trebuie să ne oprim un pic, să vedem ce vrem, de fapt, de la educație, ce țintă exactă vrem să atingem (cum ar fi: să avem un profil clar al absolventului fiecărui ciclu de învățămînt) și abia după această cunoaștere prealabilă și asumată de toți cei implicați să ajustăm sistemul în consecință.

Se schimbă prea multe și prea des în educație, fără să se schimbe mai nimic din ce e important, și anume atitudinea și pregătirea profesorilor. Aceștia trebuie să vadă în elevii și studenții lor niște parteneri cărora le împărtășesc ce știu și de la care pot, la rîndul lor, să învețe lucruri interesante. O minte stîrnită și în căutare de cunoștințe aduce o adevărată explozie de energie, idei și inițiative. Cred că în primul rînd acest lucru trebuie să-l schimbăm și să-l cultivăm: atitudinea colegială și prietenoasă a profesorului față de elev. Un prim pas, cel puțin la nivel normativ, a fost făcut prin recenta adoptare a „Statutului elevului“. Să sperăm că acesta va schimba ceva din atitudinea crispată și de forță care caracterizează de multe ori relația profesor – elev.

Din păcate, majoritatea profesorilor se tem de orice fel de schimbare, căci prin asta ei înțeleg că pot să-și piardă posturile și privilegiile. Nu poți să faci un curriculum mai flexibil și mai aerisit, că explodează sindicatele, care îți explică faptul că astfel unii profesori își pierd normele. Dar, punînd problema așa, înseamnă că e pusă greșit de la bun început; școala nu e făcută pentru sindicate și nici măcar pentru profesori, școala e făcută pentru elevi și cred că ținta noastră principală ar trebui să fie cum îi atragem și cum îi stimulăm pe aceștia să învețe mai bine. Nu se învață de frică, sau, oricum, învățatul de frică nu este învățatul autentic. Se învață temeinic cînd ești ghidat de o mirare, de o căutare, de o problemă. De frică doar te adaptezi unui sistem în care ți se dau note mai bune și te strecori prin școală, uneori chiar cu coroniță și cu 10 pe linie, fără să știi mare lucru. Istoria nu se reduce la date, geografia nu înseamnă doar memorarea de capitale, matematica nu e simpla adunare și româna nu se învață memorînd poezii și comentarii. Toate acestea ne dau moduri de a analiza lumea și această curiozitate naturală și proprie majorității oamenilor trebuie dezvoltată în copiii noștri.

Cred cu tărie că profesorul trebuie să joace mai degrabă un rol formativ decît informativ, că un profesor autentic trebuie să ofere în primul rînd un model de comportament și atitudine. Profesorul trebuie să ne arate cu precădere cum se tratează o problemă, cum se caută un răspuns, cum se abordează o temă și nu să ne ofere informații. Informațiile se găsesc acum mai peste tot, problema e ce facem cu ele, cum le filtrăm și structurăm pentru a obține cunoaștere autentică.

O hibă națională și specifică modului nostru de a înțelege cunoașterea și educația îmi pare că este această privire universalistă pe care trebuie să o aibă un profesor și, în genere, un om educat. Ținta culturală a societății noastre este homo universalis, omul care știe tot. De aici și teama profesorului de a nu spune sau arăta că nu știe ceva, căci așa se compromite în fața elevilor/studenților. Cunoașterea autentică este dată de sentimentul stimulant că, în pofida a tot ce știi despre un lucru, îți dai seama că nu știi mai nimic și că mai sînt atîtea de aflat și cunoscut. Miezul cunoașterii adevărate este astfel dat de acel simplu și mult invocat gînd socratic că știi că nu știi nimic. Acesta ne-ar ajuta, ca profesori, să avem puterea să ne mărturisim neștiința în fața clasei și de a vedea că rolul nostru acolo nu este în primul rînd de a turna informații, ci de a forma vasul în care acestea sînt turnate.

Sistemul educațional se teme de schimbare și, printr-un amestec de prostie, rea-voință și nepăsare, oamenii din sistem blochează proiecte inovatoare, deturnează idei și amînă pînă la disoluție inițiative benefice. Această inerție conservatoare se vede, de exemplu, cînd sînt atacate teme „dragi“ școlii românești, cum ar fi desființarea claselor (după modelul suedez), desființarea materiilor (după modelul finlandez), desființarea inspectoratelor (după modelul olandez). Luați la întîmplare un profesor din sistem și discutați aceste teme și o să vedeți crisparea sa, deoarece categoriile în care acesta gîndește educația, atît ca sistem, cît și ca proces, sînt indisolubil legate de materie, clasă, inspectorat. Lucrurile stau așa pentru că nu gîndește educația în termeni de cunoaștere și formare, pentru că nu poate ieși outside the box și pentru că lucrul cel mai greu de schimbat în sistem este această mentalitate de dascăl care stă la catedră, cu sceptrul notelor în mînă și care cere respect și supunere, doar în virtutea titlului și postului său. Dar acesta este mediul propice de dezvoltare a educației punitive, bazată pe frică, amenințări și recompense. Fii cuminte! și Stai locului! e tot ce se cere. Recompensa supremă este să ți se spună: „Vai, ce copil ascultător (a se citi supus) avem!“ Așa se inhibă frica de a (te) explora și a (te) construi (Mai vezi pe cineva făcînd asta?) și așa ajungem să populăm țara cu roboței analfabeți funcțional, cu oameni care sînt încurajați de mici doar să copieze și să reproducă mecanic.

Vina pentru cele de mai sus aparține întregii societăți, construită cumva pe ideea falsă că părintele știe mai bine ce e bine pentru copil; dacă acesta se abate de la traseul indicat de familie, este șantajat sentimental și „corect“ îndreptat în fel și chip pe drumul cel bun. Așa ajungem să avem tineri la 30 de ani, care au făcut o facultate, au o slujbă decentă, posibil și o familie, dar nu știu totuși ce să facă cu viața lor. Este periculos pentru societate să avem copii triști și tineri derutați. Copilul trăiește astfel într-o lume a fricii de a fi el, de a-și asuma visele și dorințele, de a contesta autoritățile cînd se confruntă cu o nedreptate sau o minciună, de a schimba lumea. Vrem de la el să stea cuminte pe un drum dinainte stabilit și (culmea!) să fie și fericit. Vrem să fie disciplinat și muncitor, dar uităm că toate acestea vin de la sine dacă sîntem așezați corect pe drumul vieții noastre. Efortul și organizarea vin în mod firesc dacă copilul are de atins un țel clar și personal asumat.

Visez la o școală prietenoasă și incitantă, în care copiii să aibă o minimă libertate să își aleagă materiile în funcție de ce-i atrage mai mult, o școală în care profesorul intră și este așteptat cu drag în clasă, o școală în care directorul nu se teme și nu este pedepsit „pe linie de partid“ de inspector. Sînt prea idealist, visez prea mult? După cum vedeți, e un vis simplu și ușor de atins cu o minimă sinergie socială. Nu e vorba, poate, să desființăm clasele, materiile și inspectoratele, dar măcar să ne inspirăm din alte modele și să le organizam într-un mod mai eficient, astfel încît la capătul diverselor procese din sistemul educațional să avem un învățămînt mai prietenos și incitant. De ce ne e teamă să spunem că elevii se tem de profesori, că elevii se plictisesc în clasă, că familia și școala nu-i îndrumă cum trebuie pe drumul vieții? Dacă nu acceptăm toate acestea, nu vom putea umbla la rădăcina problemei și nu vom face decît să perpetuăm sistemul.

Unul dintre principiile sociale fundamentale după care cred că trebuie să ne ghidăm în educație este că orice copil își are locul lui în societate, unde își poate atinge potențialul de cunoaștere și dezvoltare personală. Important este ca noi să-i oferim posibilitatea de a alege și de a se construi astfel încît să fie mulțumit cu ceea ce este și face. Frica este eminamente inhibitoare, în timp ce educația ar trebui să fie bazată, din contra, pe o stare de bine și de căutare. De ce să ne fie frică de fricile din educație? Haideți să le risipim pas cu pas, printr-o analiză lucidă, dublată de o acțiune fermă.

Sorin Costreie, conferențiar și prodecan la Facultatea de Filozofie a Universității din București, este consilier al ministrului educației. Cele mai recente publicații includ Early Analytic Philosophy – New Perspectives on the Tradition (Springer) și Șase studii fregeene (Editura Universității din București).