Despre smerenia epistemică. Cîți au curajul să spună simplu „nu știu“?

Astăzi, paradoxal, cu cît avem mai mulți analfabeți funcțional, cu atît crește și numărul „specialiștilor“. De fapt, nu avem aici de a face decît cu o exemplificare a zicalei potrivit căreia „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul“. Prost smerit mai rar, căci ignoranța merge mînă în mînă cu aroganța, iar prostia e în genere însoțită de autosuficiență. E greu să mai auzi astăzi un cumsecade „Nu știu“. De „Știu că nu știu nimic“ al lui Socrate nici nu mai poate fi vorba. Mai bine faci pe deșteptul decît să fii luat de prost. Cum adică să nu știi nimic în lumea asta plină de informații? Și așa își face loc printre noi prostul cu tabletă, surfer-ul epistemic, cel ce-și hrănește curiozitatea intelectuală cu precădere de pe Internet.

Wikiprostul nu înoată mai adînc, el e luat de valul autosuficienței Internetului și, după ce citește în diagonală cîteva articole de pe net, gata, știe: plutește beatic cu conștiința împăcată că a aflat cum stau lucrurile. Dacă se întîmplă să insiste în de-ale cunoașterii, atunci are șansa să devină prostul cult. Acesta e un prost ceva mai citit și, de obicei, plin de citate. E, de fapt, un fel de tonomat de fragmente și trimiteri savante. Tu te întrebi simplu „Oare cum o să fie vremea mîine?“ și el îți vorbește imediat pedant și afectat de Furtuna lui Shakespeare, după care îți spune ceva savant despre încălzirea globală și despre dispariția, în ultimele trei zile, a 26 de specii în Amazon, încheind apoteotic cu o evocare a Primăverii lui Vivaldi. Creierul lui geme de informații și vrea să te strivească cu ele, să te domine, să te „facă“ din cunoștințe. El știe tot, e tobă de carte, vibrează polifonic cu întreaga civilizație. Dacă cumva ai în continuare impertinența să îl întrebi: „Bine-bine, dar cum rămîne cu vremea, plouă mîine?“, ești mîncat. Îți mai servește scurt încă trei referințe, după care o să se uite de sus la tine, cum de nu înțelegi complexitatea universului, și o să-ți spună demn și înfrigurat că nici nu contează cum va fi vremea, ci cum apare ea în cultura lumii.

Variante mai administrative se întîlnesc mai peste tot și ele sînt exemplificate de aburitor, de prostul cu meandre. Acesta e maestru în a-ți încețoșa mintea, în a-ți explica de ce nu se poate face ceva. Sînt pline ministerele, primăriile și, în genere, tot sistemul administrativ de astfel de aburitori. Ei vor să-și conserve statutul și reprezintă inerția întregului sistem, blocînd sistematic orice inițiativă și demers. Este prostul de birou, cum s-ar zice. O specie mai periculoasă însă este prostul de partid. Acesta, de obicei, e doar prost, fără minime cunoștințe, chiar și de gramatică, dar avînd partidul în spate, ce mai contează cum spui ceva, cînd ce spui tu e adevărul însuși? Specialitatea prostului de partid e fițuica pe care și-a notat ce are de spus și de făcut, fițuică pe care o citește inept și aproximativ, dar al cărei conținut îl repetă cu înverșunare la orice întîlnire publică. Vrea să dea bine la șef și atunci papagalicește încontinuu tot ce zice șefu’. Șefu’ știe tot, că de aia e șef… O variantă din această specie obedientă mai este și prostul patriot, pentru care tot mersul universului începe și se reduce la un picior de plai, o gură de rai. Noi sîntem buricul pămîntului și totul capătă sens doar aici la noi, unde cu siguranță Adam și Eva au gustat din Pomul Cunoașterii, ei au plecat, dar pomul a rămas pe undeva prin Grădina Maicii Domnului, în spațiul carpato-danubiano-pontic. Varianta de prost naționalist e chiar mai agresivă – ceilalți, străinii, ne vor sistematic și inevitabil răul, și toate belelele de la ei ni se trag. Noi sîntem puri, ei sînt mizerabili. Acest tip de prostie face casă bună cu prostul populist, care e vocea poporului ce pune la zid elitele inepte și, de obicei, vîndute străinului. De aici nu mai e decît un pas pînă la prostul extremist, care vrea să facă dreptate și să elimine fizic aceste elemente vicioase ale societății. Iar acestea sînt doar cîteva moduri în care oamenii își manifestă ignoranța.

Formele prostiei sînt nenumărate și, cu cît mai mare e grădina cunoașterii, cu atît mai mulți îi sar gardul. Dar, cu toate acestea, există un fir roșu în toată această diversitate, există niște note distincte și constante în tot acest cor pestriț al prostiei omenești. Prostul e de cele mai multe ori arogant și îngîmfat. El cunoaște. El deține informații. Autosuficiența îi dă (o prea mare) încredere în sine. E acea seninătate a prostului netulburat de gînduri, de îndoială. Prostul e de cele mai multe ori atît de prost încît nu știe că nu știe mare lucru și crede că știe totul. Aceasta este o greșeală fatală și arată cît de subțire și de precară îi e cunoașterea. Pe măsură ce cunoști mai multe, ți se deschid noi orizonturi și perspective, vezi mai nuanțat, din mai multe unghiuri și, inevitabil, realizezi cît de puțin știi.

Cîți dintre noi recunosc că nu știu mare lucru și au curajul să spună simplu „nu știu“? Da, îți trebuie un pic de curaj să spui asta, deoarece majoritatea oamenilor, chiar dacă nu știu ceva, nu pot recunoaște acest lucru și vor încerca să-și aburească semenii. Le e rușine să recunoască că nu știu deoarece riscă oprobriul public. Or, adevărata cunoaștere are nevoie tocmai de onestitate și smerenie epistemică. Aceasta din urma e ceea ce în spațiul anglofon se numește intellectual humility. Nu e vorba de umilință aici, de a fi umil sau de a te umili în fața celorlalți, ci de umilitate, de un fel de modestie intelectuală ca o atitudine cognitivă prin care să ai parte de această smerenie epistemică, ce poate fi redusă simplu la a putea să recunoști că ceea ce crezi poate fi greșit. Asta te deschide la noi poziții și perspective, uneori opuse celei curente pe care o adopți și o susții. Dar analiza acestor poziții se poate face doar investigînd faptele care le sprijină, iar acest lucru, deliberarea cu argumente pro și contra, este miezul oricărei gîndiri critice. Totodată, investigînd pozițiile alternative, mintea se exersează în a gîndi și a aborda o problemă din perspective multiple, iar acest lucru simplu este fundamental în a ne construi bine viața și a lua decizia potrivită. Altfel, încremeniți în propria poziție, rămînem blocați în prezent și în conservatorism. Această super-poziție dată de un orgoliu epistemic umflat și gol blochează în definitiv creativitatea noastră, căci noul înseamnă să vezi dincolo de vechi, de prezent.

Smerenia epistemică, fiind o bună așezare cognitivă în căutarea adevărului, trebuie dublată de un bun scepticism, un scepticism prin care ne îndoim de tot și de toate, fără să devenim agnostici. În definitiv, te poți îndoi de toate lucrurile, mai puțin de faptul că te îndoiești, deci un prim adevăr pe calea cunoașterii este tocmai această îndoială carteziană metodică. Apoi, pe măsură ce descoperi și alte adevăruri, îți dai seama de infinitatea oceanului cunoașterii și vei spune socratic că nu știi nimic, fiind smerit epistemic în fața universului. Astăzi cunoaștem doar aproximativ 5% din Univers, restul e materie neagră. Despre materia cenușie ce formează creierul nostru știm poate și mai puțin. Sîntem deci, obiectiv vorbind, înconjurați și făcuți din lucruri despre care nu știm mare lucru. Da, desigur, știm mult mai multe despre noi și despre Univers decît acum 100 de ani, dar în raport cu universul cunoașterii sîntem un mic fir de nisip într-un ocean de lucruri de cunoscut.

Smerenia epistemică este astfel atitudinea cognitivă cea mai benefică cunoscătorului autentic, celui ce se pleacă cu modestie în fața cunoașterii, pornit fiind pe drumul adevărului. E un fel de umilitate seniorială, prin care îți înțelegi limitele tale epistemice și încerci să le extinzi mai departe, cu grijă pentru fapte și adevăr. Acest simplu „nu știu“ e marca onestității noastre intelectuale, iar socraticul „știu că nu știu nimic“ e punctul metodologic de pornire pe care se construiește orice cunoștere autentică. Scăpînd de îngîmfarea că le știi pe toate, ai posibilitatea să afli mai multe, să cunoști. Căci a ști și a afla informații nu înseamnă neapărat cunoaștere. A cunoaște este, pe de o parte, a avea o bună așezare mentală prin a fi sceptic și smerit epistemic și, pe de altă parte, a avea informații structurate și verificate, validate epistemic de fapte sau de surse multiple, de încredere. Dar, cine știe, poate greșesc, că, deh, nici eu nu le știu pe toate, ba din contra… 

Sorin Costreie este prorector al Universității din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie.

Foto: Pedro Ribeiro Simões, flickr