Lamentarea de altădată

Se spune despre noi, românii, că sîntem un popor care se lamentează mai mult decît celelalte popoare. Ne lamentăm. Ne văităm exagerat. Nu acţionăm. Există în psihologia noastră orientală o înclinaţie spre nemişcare, o abandonare în faţa vremurilor, o statornicie a pietrei peste care trec apele. Nimic bun în această atitudine. Prea multă veşnicie. Prea puţină istorie. Aşa să fie? 

Pentru a găsi un răspuns la această întrebare, privesc în trecut. Nu în cel foarte îndepărtat, de două mii de ani, ci în trecutul meu recent. O găsesc acolo pe bunica – o ţărancă dintr-un sat de cîmpie obişnuit, al României comuniste. O văd la capătul unui lan de porumb, ars de secetă. Pămîntul era lot ajutător dat de CAP, dar ea îl simţea încă al ei. Îşi punea mîinile în cap, se uita peste cîmp şi începea să plîngă. Se jelea. Bocea. Îl lua la întrebări pe Dumnezeu, îi explica încă o dată cît s-a străduit pentru mămăliga ei şi a copiilor ei. Apoi, bocetele se transformau în rugăciune. Lacrimile udau pămîntul crăpat şi bunica îşi sfîrşea lamentarea în explicaţii. Dumnezeu era supărat pe oamenii din sat în general şi pe ea în special. Răutatea şi păcatele ei alungau ploaia. Imediat, sapa se punea în mişcare. Izbea cu putere la rădăcina firului de porumb. Praful se ridica spre cer. Nu înţelegeam de ce continua să sape. Întrebam.

– era răspunsul. Din vaietul şi jalea ei, cărora nu le pot spune lamentare, pentru că niciodată nu mi se păreau exagerate, trecea direct la acţiune. Nu arunca sapa, nu renunţa. Era impresionantă forţa cu care, la cei 80 de ani ai ei, mergea mai departe. 

Am văzut în copilăria mea multe astfel de momente. Cînd se uscau cîmpurile sau mureau animalele, în fiecare casă de pe uliţă se auzeau bocete. Uneori apărea pe la poartă cîte un bătrîn fără dinţi, scuipa tutunul din ţigara de ziar, trăgea o înjurătură, îşi oprea femeia din plîns şi o lua în curte. A doua zi îi vedeai pe toţi în căruţa ce se îndrepta spre cîmp. Nu aveau timp să se vaiete. Nici ei nu aveau încotro.

Lamentarea de altădată nu semăna deloc cu lamentarea noastră. Pe ei nu îi speria canicula, zăpezile cît casa sau ce se întîmpla prin lumea mare. Bunica şi toţi cei din lumea ei reacţionau doar în faţa morţii. Fie că moartea lovea în munca lor sau le lua copiii, atunci cînd venea le răscolea fiinţa, îi făcea să se simtă vulnerabili, neputincioşi. Se lamentau, se văitau în mod exagerat? Nu era nici o exagerare în jalea lor, nici o indecenţă. Bocetele bunicii erau cîntec şi rugăciune, poveste despre oameni şi Dumnezeu. Era frumoasă în momentele în care îşi ştergea lacrimile cu colţul basmalei, semn că lamentarea luase sfîrşit, că era vremea treburilor pe care,

era musai să le ducă la sfîrşit. Urca dealul spre casa ei cu sacul de fîn în cap, sapa pe umăr şi vaca de lanţ. Deschidea porţile curţii în care locuia singură. O ducea pe Steluţa în grajdul ei şi o auzeam cum îi povestea tragedia ultimilor şaptesprezece ani. Dacă era obosită, vocea ei avea o tristeţe resemnată, o acceptare a faptului că Dumnezeu, pentru a o pedepsi, îi luase

şi fiul şi o lăsase singură pe lume. Dacă era speriată de imaginea cîmpului uscat, auzeam povestea transformîndu-se în cîntec de jale, în întrebări adresate Celui de Sus. Nu înceta decît atunci cînd avea un răspuns de la El. Şi Dumnezeu îi răspundea acolo, în uşa grajdului Steluţei. Îi spunea, nu ştiu cum, că nu era singură, că în tot ce i se întîmplase ei şi altora ca ea era un înţeles, o taină. Dar mintea ei nu putea să o dezlege. Inima însă, arsă în suferinţa morţilor repetate, îi spunea că noi, oamenii, avem voie să ne văităm. Nu avem voie să încremenim însă în jale, pentru că această încremenire devine exagerare, lamentare şi duce la deznadejde. 

În lumea satului meu de altădată, oamenii nu îşi dădeau voie să fie deznădăjduiţi. Cînd simţeau că nu mai aveau nimic, bunicii noştri decopereau puterea de la capătul suferinţei. Nu se internau la psihiatrie, nu auziseră de psiholog. Moartea îi găsea vii. O aşteptau în curtea lor, iar ea îi găsea la treabă. 

De ce se spune că românii doar se vaită, fără să facă nimic? Eu am văzut altceva. Am văzut cum în relaţia lor cu viaţa, cu moartea şi cu Dumnezeu nu e loc de lamentare nesfîrşită, de false explicaţii, de scuze. Este timp doar pentru trăit. Neputînd să-şi plimbe lamentarea pe malurile Senei sau să o exprime liric, o lăsau să urce spre cer, cu

lor, cu

al limbii în care îşi şopteau sau îşi urlau rugăciunea. 

Claudia Mariela Trăncuţă este profesoară de istorie la Şcoala generală din satul Cartojani, judeţul Giurgiu.