Ioana POPESCU

Memoria mentalităților tradiționale face ca ceea ce nu este vizibil să fie inventat.

Încrederea pînă la abandonare  rămîne apanajul celor naivi, cu inima mare.

La țară, unde toată lumea se pricepe la tot, salopeta și barosul te fac specialist.

Cred că e tot mai acut nevoie de actualizarea micilor tradiții, a zicerilor și a obiceiurilor pe care se sprijină identitatea de familie, de locuire, de grup.

În tradiţia populară, legănarea se asocia prin funcţiile sale cu saltul ritual, salt care marca trecerea de la o treaptă la alta a existenţei. Pruncul este legănat de mamă pentru a trece cu bine în și din lumea viselor, din zi în noapte, sau pentru a se trezi în lumină; în ultimă instanță, copilul creşte legănat. Se leagănă în scrînciob pentru a fi sănătos şi „văzut“.

Unii și-au luat un petic de pămînt și l-au semănat cu grîu. L-au săpat, l-au udat, au înțeles de-a lungul vremii că e nevoie mai întîi de toate chinurile prin care trecea bobul de grîu (și omul care-l bătea-scutura-măcina-frămînta-cocea la foc) ca să devină pîinea cea de toate zilele. S-au așezat pe lîngă cîmpul pe care-l munceau an de an și acolo au rămas. Sedentarii. Alții, oamenii muntelui, s-au suit pe cai, și-au strîns avutul în desagi, au adunat cirezi sau turme de ani

În ciuda intimității cotidiene cu arborii de oraș, nu prea știam mare lucru despre ei. Puteam să-i recunosc și să-i numesc, știam să deosebesc în parc conurile de brad lungărețe și lipicioase de cele de pin, în formă de con geometric, zdravene

Îmi plac casele cu fațade albe, peste care vibrează umbrele frunzelor la fiecare adiere de vînt. Văruiesc în fiecare an. Vecina din capul drumului zice: mai bine dați cu lavabilă, noi dăm cu asta și pe pomi. În cealaltă casă, trebuie împrospătați puțin pereții interiori. Șeful de echipă mă întreabă: dăm cu valabilă sau vreți tapet?

Din perspectiva etnologului, zicala aceea despre călătorul căruia îi stă bine cu drumul nu înseamnă un îndemn la umblet, nu înseamnă mergi, mergi, numai mergi, ci, dimpotrivă, grăbeşte-te să ajungi la capăt, nu te opri, nu adăsta, reintră în ordinea cunoscută.

Uneori, sîntem învăţaţi de mici să ne purtăm firesc, pentru ca imediat după aceea, să auzim nu atît de tare, nu în văzul lumii, puţină discreţie! Îmi amintesc că la şcoală, înainte de teze, nici unul dintre premianţi nu avusese timp să înveţe, cu toţii pretindeau că nu ştiu mai nimic, pentru ca apoi să primească 10 cu felicitări.

La români, 1 aprilie e Ziua Nebunilor, la alţii, se confundă cu Ziua Inocenţilor, dar oricum s-ar numi, luna debutează cu un timp al jocului, al păcălelii, e un fragment de lume pe dos, în care lucrurile nu sînt aşa cum par şi în care nu e bine să te superi pe ce ţi se întîmplă, ca să nu se petreacă de-adevăratelea.

Din nou Crăciunul. Din nou un post prea indulgent, dar nu destul cît să nu-i exaspereze pe ai mei, la mesele de duminică. Din nou întrebări prematur repetate – tu ce cadou îţi doreşti de Crăciun? –, la care niciodată nu am un răspuns şi sînt dojenită că nu mă învăţ să fac o listă din vreme.

Profit de o scurtă vacanţă la ţară ca să studiez satul de munte, copleşit de muncile de vară. Toată lumea geme sub povara fînului şi a animalelor, despre care toţi povestesc pe lung, în jur de 30 de minute, de fiecare dată cînd îi întîlneşti pe uliţă.

"Totul a pornit cu cercetări bibliografice şi de teren foarte amănunţite. Am încercat să stabilim temele pe care ar trebui să se dezvolte acest muzeu. Am vrut pe cît posibil să acoperim toate problemele care vizează copilăria."

Caut o explicaţie scurtă şi la îndemînă a plictiselii. Dacă nu e pur şi simplu efectul inactivităţii, atunci ar trebui să fie apanajul celor sătui de propria viaţă. În familia mea s-a transmis prin tradiţie orală sintagma „lene cu slăbiciune“. Ori de cîte ori vreun copil se văita de plictiseală, era tratat cu empatie, „da, ştiu cum e, simţi o lene cu slăbiciune“

Privesc în urmă. Eram copil în anii ’50. Familia mea locuia la comun într-o mansardă compusă de-a lungul unui culoar lung şi foarte rece: două camere de servitori, o debara, un closet, o baie fără closet, o bucătărie şi un palier de scară cu cămară (sic!). Întreg ansamblul era dotat cu o singură sobă cu lemne, în camera mare.

Căpăţîna de cal înfiptă în parul porţii împiedică pătrunderea în gospodărie a duhurilor rele. Şi totuşi, în mitologia ţărănească, calul este cel care trece sufletele morţilor în lumea de dincolo. Potcoava găsită e norocoasă, de aceea e bătută pe uşi şi praguri.

Cum să vorbeşti despre prostie în doar cîteva rînduri? Despre ce să vorbeşti mai întîi, ce să alegi după sărbătorile în care colindele îţi prilejuiesc cel mai minunat troc din istoria lumii, unul în care dai cu bucurie mere, nuci şi covrigi, iar în schimb ţi se aduce în casă – la adresa ta, în camera ta – Hristosul cel adevărat? Ce să alegi dintre prostiile prilejuite de post, de exemplu, post care ar trebui să ne fi făcut mai buni, „mai toleranţi cu piticii şi cu animalele“ (cum se exprima înţe

Am descoperit întîmplător, fără să ştiu pe atunci că există, metoda cercetării participative....

Pe vremea cînd mă ocupam de imaginarul copilăriei, eram fascinată de reprezentările de secol XIX ale vîrstelor omeneşti, pe treptele unei scări simbolice....

Din categoria de "-isme", nici nu ştiu ce îmi place mai mult, snobismul sau oportunismul....

Cu ani în urmă, am cumpărat de pe teren o cruce ţărănească de fîntînă, pictată în culori vii. Acasă, am înfipt-o în pămînt lîngă gura furtunului din grădină....

Naum e autist şi nu mai e copil. Din păcate, s-a născut în România într-o perioadă în care despre sindromul lui nu se ştia mai nimic, cu atît mai puţin despre vreo terapie posibilă....

Despre un străunchi al meu, personaj spectaculos, iubitor de artă şi de femei, nechibzuit şi înţelept, aventuros şi generos, s-au spus întotdeauna numai vorbe bune în familie....

Am şi eu experienţa mea de spectator de soap-uri; e drept, de soap-uri nord-americane....