Tînăr şi neliniştit

Am şi eu experienţa mea de spectator de soap-uri; e drept, de soap-uri nord-americane. De acolo poţi trage tot felul de învăţăminte despre suferinţele bogaţilor şi necazurile săracilor, despre copilaşii angelici, crescuţi de mame-gospodine-elegante cu banii taţilor-absenţi-pentru-că-trebuie-să-şi-facă-o-carieră, sau despre viitorii declasaţi sociali crescuţi în familii dezbinate, ori exclusiv de către o mamă anormală care refuză să renunţe la joaca de-a profesia, după ce a născut. Din astfel de filme poţi înţelege ce lucru minunat e familia. Nu mă deranjează faptul că vii în miez de noapte să dormi la noi, într-un moment în care ăla micu are pojar şi pisica stă să fete, we are family! Stau eu la spital să veghez somnul fetiţei, we are familiy! I love you! Şi eu pe tine! Lumea aia de pe ecran pare să fie destul de diferită de adevărul nostru românesc. Cu o singură excepţie importantă, aceea că şi "la ei" familia se naşte numai odată cu apariţia primului copil; doi tineri căsătoriţi nu se cheamă familie, ci cuplu. Abia cînd au hotărît că sînt pregătiţi să facă primul copil înseamnă că vor întemeia o familie. La fel şi la noi, în satul tradiţional, femeia care nu avea copii umbla buiacă fără să ştie de Dumnezeu; nevestei tinere nu i se spunea pe nume în casa soacrei decît după naşterea primului prunc; prin unele sate de munte, tînărul soţ avea dreptul să-şi părăsească/schimbe nevasta, dacă după primii doi-trei ani conjugali nu se iveau copii. (Pentru că nu se gîndea nimeni, în satul vechi, că lipsa copiilor ar putea fi "vina" bărbatului, dar să trecem peste asta.) De aici încolo, nimic nu mai seamănă. E înduioşător cît de puţini sînt ei şi cît de mulţi sîntem noi într-o familie. Se mai iveşte şi la ei cîte o bunică, care locuieşte departe în alt stat şi care dă cîte un telefon cu sfaturi bune pentru nepoţi, dar în general din familiile nord-americane-albe-hetero fac parte mama, tata, doi-trei copii şi gata. Păi, la noi, chiar şi astăzi, chiar şi în oraş, dacă bunicii nu locuiesc în acelaşi apartament cu tinerii, măcar se mută la ei pe perioade îndelungate, ca să se ocupe de copiii mici. Cumnaţii sau verii fac ce fac şi îşi găsesc un apartament pe aceeaşi scară de bloc sau undeva pe aproape. Fratele mai mare îşi aduce în cartier socrii şi odată cu ei se mută şi familia cumnatei. În măsura posibilităţilor pot veni şi naşii, că doar asta e datoria lor de naşi, să vegheze la binele şi la educaţia finilor. Şi uite aşa, se instalează în apropiere familia mare, neamul, cu rude de sînge, cu rude prin alianţă, cu rude spirituale, cu adoptaţi sau copii din flori, cu vecinătăţi bune şi rele, cu schimburi de servicii, cu afinităţi şi ierarhii. E interesant să vezi, în cimitirele vechi de sat, cum rudele dintr-un neam sînt îngropate unele în apropierea celorlalte, plasate între aceiaşi vecini ca şi pe uliţele satului; aşezarea vecinătăţilor pe neamuri în cimitir reproduce aşezarea gospodăriilor şi a caselor din sat; aceleaşi proximităţi, aceleaşi familii, aceeaşi familiaritate şi după moarte. Îmi spunea de curînd o tînără jurnalistă din Viena, cu ocazia unei cercetări de teren în cimitirul Ghencea civil, că diferenţa specifică a stilului de viaţă românesc i s-a părut a fi intimitatea, sufocantă din punctul ei de vedere, în care se trăieşte nu numai în familie, dar şi pe scara blocului, în vecinătate, pe stradă. Avea sentimentul că toţi se cunosc între ei, că ştiu totul unii despre alţii, că se înghesuie unii peste alţii, că se ajută şi se sfătuiesc între ei fără să fie neapărat nevoie. De fiecare dată cînd sosea la Bucureşti, simţea că devine un fragment impersonal într-o mare familie pestriţă, care o adopta peste noapte şi fără voia ei. I need some space - îmi spunea ea, străduindu-se să nu devină patetică. Între timp, tot ce descopeream în cimitirul acela stătea mărturie pentru faptul că familiile noastre mari şi-au cultivat atît de mult intimitatea în timpul vieţii, încît s-au străduit cu tot dinadinsul să o păstreze şi după moarte. Descopeream cavouri învecinate, cu nume de familii înrudite, cu prenume reluate obsesiv, gravate pe crucea aceluiaşi neam, sau pietre tombale înghesuite pe fostele alei dintre morminte, ca şi cînd cei din groapă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să-şi dea coate şi după moarte. O femeie care adusese flori proaspete la groapă, le plasa cu pietate pe cele vechi încă verzi, cu borcan cu tot, la crucea vecinilor, care puteau fi cuscrii bunicilor ei sau, pur şi simplu, sămînţă de prietenie între neamuri. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc că în casa în care locuim s-a aşezat la început bunica mea, cu patru copii mici şi cu o mamă bătrînă; că apoi, înainte să plece la casele lor, fiecare dintre cei patru a făcut nunta în aceeaşi casă; că la un moment - dat şi greu - s-au mutat aici nişte cuscri şi nişte mătuşi bătrîne rămase fără locuinţă, nu mai mult de unsprezece persoane, care găteau unii peste alţii, care dormeau pe terasă şi în debarale, care spuneau poveşti horror şi rugăciuni celor mici înainte de culcare, care jucau pinacle în încăperea în care copiii îşi făceau lecţiile, dar fără de care mi-aş simţi copilăria incompletă; că unchii mei îmbrăcau de multe ori unul cămaşa celuilalt în funcţie de mătuşa care călcase rufe mai de curînd; că verii mei şi cu mine creşteam din haine transmiţîndu-le celor mai mici şi că aveam jucării comune; că, pe măsură ce unii au plecat din ţară, alţii au îmbătrînit şi au devenit greu deplasabili, iar alţii au murit, nu mai e nevoie să întindem decît o singură masă mare de sărbători şi că s-a făcut treptat tot mai mult loc în casă; îmi vine să zic că tare greu şi tare bine am trăit în înghesuiala familiei mari. Şi mă linişteşte gîndul că, în felul lui, fiecare a rămas prin preajmă, în caietul de reţete, în dosarele cu acte îngălbenite, în cicatricile unor mobile, în broderia feţei de masă, în denumirile unor încăperi, în cioturile de pomi din curte şi în cel mai bătrîn trandafir pe care îl cunosc. Pentru că, iată, chiar şi unele obiecte ajung să facă parte din neam... La noi, pentru că în telenovelele lor familia rămîne mică, mereu tînără şi fără astîmpăr.