Aceiaşi
În satul vechi,
calul era perceput ca un animal ambiguu, din tigvă pînă-n potcoave.
Căpăţîna de cal înfiptă în parul porţii împiedică pătrunderea în gospodărie a duhurilor rele. Şi totuşi, în mitologia ţărănească, calul este cel care trece sufletele morţilor în lumea de dincolo. Potcoava găsită e norocoasă, de aceea e bătută pe uşi şi praguri. Urma ei pe pămînt, care rimează cu forma de corn a Lunii, era interpretată ca o matrice, ca un semn de fertilitate viitoare. Folosită şi în farmecele dinainte de măritiş, ea agăţa în cîrligul său iubirea flăcăilor; dar bătută pe uşa casei, agăţa farmecele rele, oprindu-le. Potcoava e talpa calului, contactul cu teluricul şi cu duhurile rele ale tenebrelor; de aceea aduce noroc de bani, pentru că banul vine de la dracu’, chiar dacă ni-l dorim.
În legendele ţărăneşti, calul e blestemat de Dumnezeu pentru că a refuzat să-L ducă în spinare, zicînd că are treabă să mănînce; Dumnezeu l-a pedepsit atunci să nu se sature niciodată. La fel l-a blestemat şi Maica Domnului, atunci cînd acesta fornăia şi tropăia lîngă ieslea Pruncului, nelăsîndu-l să doarmă. Şi totuşi, în textele ţărăneşti – „Bun e calul săracu’ / că el îţi poartă trupu’ / în trezie şi-n beţie / şi la timp de grea urgie“. Mortul nu e dus la groapă niciodată cu calul, ci cu boii. În schimb, în basme, calul e cel care îl poartă pe erou pe tărîmul duhurilor.
Boul şi calul au avut de ales la începutul lumii: care va mînca fîn şi care – ovăz, care va merge fără grabă, dar va trage din greu, şi care va alerga cu feciori în spinare, dar va fi fălos, care va fi mîncat de oameni şi care – de cîini. Fiecare a ales în legea lui. A existat apoi un tîrg între bou şi cal, căci la început calul avea coarne şi boul avea dinţii mari. După blestemul lui Dumnezeu, calul şi-a dat coarnele pe dinţi, ca să poată mînca mult. De pe urma acestor alegeri, calul a rămas cu o latură spurcată. Carnea de cal nu se mănîncă, iar în poveşti, diavolul se preface în cal, nu în bou.
Sînt însă alte legende cosmogonice, conform cărora la început Omul avea aripi, dar calul l-a rugat pe Dumnezeu să i le dea lui, promiţînd că îl va purta el pe om în spinare, iar Domnul l-a ascultat. De fapt, Dumnezeu l-a făcut pe cal ca să slujească gîndul omului. Aşa se explică relaţia omului cu calul, care e una deosebit de strînsă, dar nerostită. E vorba despre o relaţie aproape organică între fecior şi cal. Dacă un tînăr holtei moare de moarte năprasnică, calul lui e dăruit de pomană peste groapă unui alt holtei. În cîntecele bătrîneşti, caii presimt nenorocirea stăpînului şi plîng; se îngrijesc de înmormîntarea acestuia; dar simt şi strigoii şi nu trec peste mormintele lor.
În satul nou,
calul e folosit de multe ori la plug, din lipsa boilor sau a tractorului. Despre înaripare nici nu mai poate fi vorba, din moment ce uneori chiar şi potcoavele sînt de lipsă, sau potcovarii. Cineva mi-a povestit că într-un sat a fost nevoie de un proiect de colaborare cu un potcovar invitat din Franţa, ca să-i înveţe pe tinerii de acolo meseria. În schimb, la oraş, în cartierul cu fiţe al Bucureştiului, printre automobile supradimensionate, în culori de dric şi cu geamuri fumurii, se strecoară destul de des, mai ales din primăvară pînă-n iarnă, căruţe trase de cai – uneori chiar de iepe cu mînji alături. Animalele nu par deloc stresate, pasc liniştite urmele de gazon de la marginea trotuarelor, în timp ce stăpînii adună fier vechi sau vînd pămînt de flori. Cît priveşte legătura nerostită între om şi cal, ea se manifestă prin strigături misterioase: zurrriii! (zurück?) şi calul intră în marche arrière.
Cu ocazia unei cercetări recente de teren am descoperit un loc fabulos, cu un soi de mitologie proprie, care sugerează că poate schimbările în timp nu sînt chiar atît de radicale. Este vorba despre o mică insulă din Balta Ialomiţei, unde au fost aduşi cu barca nişte cai. Spre deosebire de oamenii care trebăluiesc pe insulă doar pînă la venirea iernii, caii rămîn acolo permanent, ca singuri stăpîni ai teritoriului. „Ei sînt lăsaţi liberi să pască în pădure pentru că pot fi găsiţi uşor, nu au unde să fugă, şi oricum sînt împiedicaţi în cruciş şi nu se pot nici măcar îndepărta prea tare. Iarna mănîncă coaja de pe plopi, care e un adevărat medicament, căci are acid salicilic; aici e foarte umed şi ei umblă prin noroaie şi cam fac reumatism, aşa încît aspirina îi ajută. Nu au fost potcoviţi niciodată că doar nu merg pe asfalt, ei merg doar pe pămînt, pentru asta nu au nevoie de potcoave. Ei sînt Volvo-ul nostru, cu suspensii moi.“ Povestea halucinantă însă e cea a calului alb, care nu prea e pus la căruţă – de frumos ce e, dar merge împreună cu stăpînul la pescuit noaptea, în perioadele de interdicţie. Din păcate, lumina lunii străluceşte atît de puternic pe pielea imaculată a animalului, încît poate fi uşor descoperit de paznici. Şi atunci... „am început să îmbrac calul în pături, dar tot îi străluceşte capul. Ce să fac? Mi-am scos căciula neagră cu urechi de pe cap şi am tras-o peste fruntea calului. Apoi, l-am ascuns după nişte tufişuri, dar calul îl vedeţi cît e de înalt, ochii i se vedeau deasupra frunzelor. Nu contează, sînt sigur că, dacă prin imposibil l-ar vedea vreun paznic – aşa peste frunze cu căciula pe cap – ar fugi de nu s-ar vedea, că seamănă cu dracu’ în carne şi oase!“.
Ioana Popescu este etnolog.
