Băutura-i bună, numai să te ţii de ea (înţelepciune familială)

Am descoperit întîmplător, fără să ştiu pe atunci că există, metoda cercetării participative. Era prin anii ’70 şi eu mă aflam în una dintre primele mele documentări de teren pentru studiul artei populare româneşti. Ştiam foarte bine ce trebuia să fac: să mă prezint mai întîi la primărie, să explic pentru ce mă aflu acolo şi să cer nume de persoane în vîrstă, cu mintea trează, care să mai poată povesti cum se trăia înainte vreme. La fel de bine ştiam că nu e cazul să ajung la oamenii către care mă îndruma primarul şi că cel de la care voi primi trimiterile bune va fi preotul. Abia aşteptam să ajung la bătrîna despre care părintele mă asigurase că ştia tot ce mişcă în sat şi care mă va putea şi găzdui în propria gospodărie " una dintre puţinele înstărite din sat. Zis şi făcut, am cunoscut-o, m-am instalat şi i-am spus repede ce vreau să aflu. Mi-a răspuns că n-are timp de vorbe, că ea, spre deosebire de mine, trebuie să muncească pînă tîrziu, singură şi fără nici un sprijin. M-am oferit imediat să o ajut, ca să putem sta de vorbă măcar serile. A acceptat pe loc şi... m-a trimis să pasc capra. O săptămînă, zi de zi. Detaliile acestei aventuri merită povestite separat, dar atunci am avut revelaţia felului în care poţi culege informaţiile cele mai neaşteptate, dacă munceşti ziua şi bei seara timp de o săptămînă împreună cu ţăranul. A mai trecut un deceniu pînă să înţeleg că e suficient doar să bei, pentru început. Orice etnolog care se respectă descinde mai întîi nu la primar sau preot, ci în cîrciuma satului. Se simte privit prin sticla paharelor groase, în timp ce el însuşi trage cu ochiul la celelalte mese, încercînd să identifice posibilii buni informatori. E indicat să comande ceea ce vede că beau cei din jur. De unde veniţi, cu ce treabă pe la noi, mai rămîneţi, o să ne daţi la televizor? Dacă cercetătorul răspunde fără grabă, cu sinceritate, are şansa ca mai tîrziu, uneori mult mai tîrziu, să poată schimba rolurile şi să ajungă să aibă satul în palmă (şi ficatul greu încercat). Chiar dacă pentru unii e mai dificil să-şi petreacă "terenul" constant la cîrciumă, decît să pască vitele, participarea e răsplătită cu o cunoaştere profundă a oamenilor locului. Pentru că " mă gîndesc " cîrciuma de sat este, poate, cea mai polifuncţională dintre instituţiile comunităţii. La sat, într-o margine sau la o răscruce de drumuri, cîrciuma era îndeobşte parte a prăvăliei. Locul dracului de două ori " o dată pentru că acolo pîinea se măsoară în bani şi apoi, pentru că vinul otrăveşte minţile oamenilor " cîrciuma se învecina pe o latură cu o fîntînă cu cruce sau icoană. M-am bucurat să descopăr în urmă cu doar cîţiva ani, undeva pe lîngă Buzău, o terasă cu umbreluţe Coca-Cola, amplasată în jurul unei frumoase fîntîni vechi de răscruce, cu cruce şi pomelnic. Pe cît de absurd pare la prima vedere, gestul confirmă viabilitatea credinţei în anihilarea răului, prin cruce. Protejată astfel, cîrciuma devenea locul sociabilităţii comunitare prin excelenţă, cu tot ce presupune ea din perspectiva comunicării directe. Aici se transmiteau de la gură la ureche ştirile şi bîrfele zilei, aici se bea aldămaşul afacerilor mari şi mici, aici se tocmeau lăutarii pentru nunţi, sau uneori chiar logodnele şi zestrea, aici se rezolvau răfuielile vechi şi noi, se pregătea strigarea peste sat şi se năşteau textele hazlii, de aici plecau cătanele la armată, aici se spuneau seara poveştile adevărate cu duhuri şi arătări... Aş fi fost înclinată să afirm că, în timp ce femeile plecau duminica la biserică, bărbaţii se duceau la cîrciumă, dacă n-aş fi descoperit de curînd varii doine în care... Cine bea copii nu face / N-a ştiut şi maica mea / Că şi ea mergea şi bea... Aşadar, în realitate mult mai frecventată decît îşi închipuie îndrăgostiţii de satul tradiţional auroral, cîrciuma era şi continuă să fie poarta cea mai sigură de pătrundere în inima unui sat. Răsfoiesc culegerea de descîntece a lui Tocilescu: de dragoste, de deochi, de strîns, de apucate, de junghi, de întors cuţitul, de rînză, de şarpe, de plîns, de sperietură, de Muma Pădurii, de bubă, de brîncă, de friguri, de izbitură, de mătrice, de gîlci, de Iele... nici unul, dar nici unul de băutură. Asta dă de gîndit...