Prostul satului

Cum să vorbeşti despre prostie în doar cîteva rînduri? Despre ce să vorbeşti mai întîi, ce să alegi după sărbătorile în care colindele îţi prilejuiesc cel mai minunat troc din istoria lumii, unul în care dai cu bucurie mere, nuci şi covrigi, iar în schimb ţi se aduce în casă – la adresa ta, în camera ta – Hristosul cel adevărat? Ce să alegi dintre prostiile prilejuite de post, de exemplu, post care ar trebui să ne fi făcut mai buni, „mai toleranţi cu piticii şi cu animalele“ (cum se exprima înţelept o mamă, vorbind despre Albă ca Zăpada)? Pentru că tot am amintit postul, e al treilea an în care uit să consemnez lista completă a alimentelor de curăţire spirituală pe care le propun supermarketurile, de la dieta cu şniţele de soia la ficatul de gîscă vegetal, de la brînza de soia la cozonacii de post şi tot aşa.

E păcat că nu va rămîne urmaşilor o documentare completă a felului în care prostia, potenţată de oferta pieţei globale, devine otrăvitoare pentru trup şi suflet. Dacă tot a fost Crăciunul, poate ar trebui să vorbesc despre brazii „ecologici“ din plastic, care, chiar dacă nu ar polua minţile copiilor noştri cu urîţenie şi falsitate, tot vor produce în curînd o mare cantitate de gunoi mai durabil decît piramidele egiptene, sau despre revistele glossy care ne învaţă în fiecare an ce podoabe de pom sînt trendy şi, mai ales, cum să renunţăm la cele cîteva piese moştenite, care au supravieţuit în mod miraculos timp de două, trei generaţii, în ciuda fragilităţii. Sau să povestesc despre „Oraşul bucuriei“ organizat ad hoc în parcul Kiseleff (cea mai veche grădină publică din Bucureşti!), în ultimele săptămîni sufocată de un nou mobilier urban, alcătuit din zeci de chioşcuri cu vînzare, corturi care exhibă carcase de porc la frigare, arse sau sleite după gust, pinguini, căprioare, pitici, urşi albi, reni, sănioare, sănii şi sănioaie, oameni de zăpadă – toate din sîrmă sau plastic frumos luminate din interior – cu cabluri electrice şi toalete ecologice multiplicate pe măsură – către care te îndrumă săgeţi indicatoare cu texte absconse cum ar fi balute, balute, dar, mai presus de toate, să nu uit ansamblul apoteotic montat pe bolovanii din mijlocul havuzului fără apă, pe care au fost instalate în jurul uriaşei inimi roz – devenită tradiţională – trei manechine feminine supradimensionate, îmbrăcate în valtrapuri textile şi privind care încotro, înfipte în jurul unei figuri ciucite care scurmă într-un coşuleţ plin de zăpadă din care se mai iţeşte încă un braţ de păpuşă-bebe. Mi-e şi teamă să zic, dar am bănuiala că ansamblul reprezintă o viziune peisagistică originală asupra Naşterii, combinată cu prezenţa Mariilor la Mormîntul Mîntuitorului...

Nu, nu, nu mă simt în stare să scriu despre prostia asta nocivă, ucigaşă şi plină de sine, cu aromă de progres. În schimb, îndrăznesc să ating un subiect în general tratat cu mîna la gură, pentru că nu dă bine la imaginea României. Puţini etnologi s-au ocupat de rolul îndeplinit de prostul satului (nebunul satului) în lumea ţărănească. Ca să fiu sinceră, nici pe aceşti puţini specialişti, eu nu-i cunosc...

Greu de imaginat vreo aşezare rurală în care să nu existe acest personaj, nu pentru că nu există sat fără proşti, ci pentru că viaţa socială şi spirituală comunitară nu se poate lipsi de acest rol. Mai precis, în comunicarea cu vecinii, dar mai ales în comunicarea cu Dumnezeu şi strămoşii, prostul satului este vehicolul principal. El aleargă toată ziua prin sat, împrăştiind ultimele ştiri, cele mai proaspete zvonuri şi bîrfe, înmînînd micile împrumuturi între vecini, dar mai ales observînd totul cu obiectivitatea pe care numai o anumită candoare ţi-o poate oferi. La sărbătorile importante, la hramuri şi la pomeniri, prostul satului este considerat cel mai sigur curier către lumea de dincolo; lui i se dau de pomană alimentele, hainele, uneori chiar piese de mobilă, pe care cei vii doresc să le transmită celor duşi. Este privit în sat cu umor tandru, pentru că oamenii ştiu că prin el îşi drenează frustrările, spaimele, dorul şi relaţiile tensionate. Şi, ca să revin la Crăciun, afirm că prostul satului întruchipează o mare parte din valorile creştine astăzi neglijate: puritatea şi candoarea, simplitatea şi fragilitatea, imperfecţiunea şi sinceritatea, umilinţa şi generozitatea. Şi, mai presus de toate, nemascata bucurie de a trăi.