Încercări

Naum e autist şi nu mai e copil. Din păcate, s-a născut în România într-o perioadă în care despre sindromul lui nu se ştia mai nimic, cu atît mai puţin despre vreo terapie posibilă. Pe deasupra, în anii ’80, toţi copiii anormali constituiau o ruşine ne-afişabilă într-un stat comunist impecabil, cum era ţara noastră. Multă vreme am considerat această nenorocire ca pe un blestem; apoi mi-am zis că ne încearcă Dumnezeu şi că trebuie să facem cumva să dovedim că merităm o minune reparatorie. Am aşteptat-o multă vreme, cînd cu răbdare şi speranţă, cînd cu dezamăgire şi furie. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama că minunea a fost Naum însuşi, cu candorile şi fragilitatea lui, care ne-au întărit şi ne-au corectat defectele. Nu ştiu cum se întîmplă, dar acum, cînd încerc să-mi amintesc despre copilăria lui, îmi vin în minte doar întîmplările înduioşătoare. Chiar mă tem că va urma o poveste siropoasă. Dar dacă am decis să fiu sinceră, trebuie să le consemnez aşa cum se conturează ele astăzi. 1. 1979. Naum împlineşte 1 an şi îi serbăm ziua. Comportamentul lui neobişnuit nu a primit încă un nume oficial, iar aşteptările noastre se întreţes cu spaime nemărturisite. Nu reuşeşte să sufle în lumînarea de pe tortul de frişcă şi se înfurie cu atît mai mult cu cît a fost aşezat pe un scaun sub care am pus o sticlă de vin, iar naşa lui se apropie cu forfecuţa să-i taie moţul. Plînge zgomotos cu lacrimi de crocodil. Ne grăbim să-i oferim tava pe care erau pregătite obiectele din care trebuie să aleagă. Tace brusc, priveşte foarte atent şi alege lucrul cel mai nestrălucitor, o pensulă mică de acuarelă. O ia, o priveşte lung şi suflă spre ea cu putere şi cu satisfacţia reuşitei. Atunci am început să învăţ gustul victoriei. 2. Are vreo 3 ani, stă în fund la mine în braţe şi mă trage dureros şi repetat de păr. Deschid gura să strig auuu, dar mă opresc înduioşată cînd îl aud: părul mamei ca un izvor. Cred că nimeni nu-mi spusese pînă atunci ceva atît de frumos. 3. A împlinit 5 ani şi merge împreună cu fratele lui la o grădiniţă particulară din apropiere, singura care l-a acceptat. Îmi dau seama ce progrese extraordinare face, din momentul în care începe să vină acasă agitat sau senin, după cum educatoarea i-a dăruit, la sfîrşitul programului un măr sau o lămîie desenate pe carton. Înţelege că asta înseamnă un fel de apreciere pentru comportament. 4. E seara în care îl aşteptăm pe Moş Crăciun. La grădiniţă, Moşul venise mai devreme. Stăm pe covor, lîngă bradul împodobit cu mere aurite, cu lumînări roşii şi cu un înger mare în vîrf şi repetăm O, brad frumos. Cel mic ştie cuvintele şi le cîntă tare şi fals. Naum se încăpăţînează să cînte alte cuvinte, se înfurie şi ne încurcă. Ne oprim şi îl lăsăm să auzim ce spune. O brad frumos, o, brad frumos / Aş vrea să fiu ca tine / Înalt, frumos şi curajos / Şi făcător de bine! Din tot ce învăţase la grădiniţă, era singura strofă pe care părea să o fi înţeles. De atunci, toată familia noastră cîntă aşa de Crăciun. 5. La 5-6 ani încercăm să-l determinăm să deseneze, în speranţa că va găsi o cale de comunicare mai nuanţată decît cele cîteva propoziţii simple în care se exprimă. Pare să prefere pensula, aşa încît îi dăm un borcan cu culoare roşie şi îl lăsăm pe terasă cu hîrtiile în faţă. Cînd ne întoarcem după o vreme, găsim un băieţel trist, pictat pe perete, şi pe Naum la fel de trist, privindu-ne prin ochiurile hamacului. Numai cine ştie în ce ritm se dezvoltă un autist poate înţelege ce bucurie ne-a provocat Naum atunci. 6. E deja la şcoală, în aceeaşi clasă cu fratele lui mai mic, care-l aduce acasă cînd îl simte prea agitat şi care-l ajută la lecţii în fiecare după masă. În curtea şcolii se găseşte mereu un băiat mai mare care să-l sîcîie pe Naum, copilul ciudat şi speriat. Cel mic vine acasă plîngînd de furia neputinţei: ar vrea să-l apere pe fratele lui, dar îi e frică. Oricît mi-ar fi de greu, îi explic că eu refuz să mă amestec şi că fiecare trebuie să ne descurcăm după cum ne lasă inima. A doua zi, vin amîndoi acasă roşii la faţă şi transpiraţi şi aflu că mezinul şi-a luat inima în dinţi şi a sărit în apărarea lui Naum. Nici nu a fost aşa de greu, obraznicul s-a speriat imediat şi a fugit! De acum nu o să-mi mai fie frică niciodată. Aşadar, Naum l-a făcut curajos. 7. E iarnă şi am ieşit în parc cu Naum să plimbăm căţeluşa pe care o avem de curînd în casă. E pui şi aleargă prin zăpadă fericită, fără să ştie încă să se oprească. Ajunge la marginea lacului şi se trezeşte direct în apa rece, dar nu îngheţată. Cîţiva trecători se indignează, cine e criminalul care a aruncat puiul de cîine în apă, pe vremea asta? Eu mă aplec peste taluz să o trag afară din apă şi în toată agitaţia asta aud vocea calmă a lui Naum, mîndru că a învăţat să citească: Nasta, tu nu ai văzut că aici scrie SCĂLDATUL INTERZIS? Dacă mă gîndesc la viaţa de adolescent şi de adult a lui Naum, constat că e lipsită de parfumul şi bucuriile mici ale copilăriei. Dar ştiu că, dacă sînt amărîtă într-o zi, singurul care observă este el, autistul rupt de lume. De cum intru pe uşă, mă întreabă: dar tu de ce eşti supărată astăzi? Şi mai ştiu că, cel puţin pînă acum, mă simt nemuritoare. Pentru că Dumnezeu mi-a dat o încercare pe care trebuie s-o duc la capăt.