Și viața merge înainte
Cu toții avem amintiri vesele, coșmaruri suprarealiste sau traume generate de etapele de șantier din biografia locuirii noastre. După o viață de om cu idealuri sedentare, care însă a fost forțat(ă) de împrejurări să se tot (stră)mute de colo-colo, am cîștigat o certitudine: am o fragilitate de netăgăduit la șantierele prelungite. Așa se face că în mai toate cazurile, cu doar cîțiva pași înainte de final, am spus gata, nu mai zugrăvim peretele ăsta, nu mai schimbăm bateria la chiuveta nouă din bucătărie sau chiar nu mai acoperim urmele ultimei inundații. Oamenii m-au privit mai întîi cu neîncredere amuzată, apoi au înțeles că vorbesc serios și și-au strîns în grabă – și, aș zice, cu teamă – uneltele. La revedere! Am și acum pete pe tavan, robinetul picură, iar peretele terasei păstrează încă încercările mele de „frescă pentru două mîini stîngi”, desfășurată fără complexe, tocmai pentru că știam că o voi acoperi. N-a fost să fie, dar eu am rămas în schimb cu mintea întreagă.
Dacă mă gîndesc bine, cred că eu sînt cea care mă arunc dintr-un șantier într-altul, în primul rînd pentru că îmi face o plăcere nebună și, apoi, pentru că de fiecare dată îmi supraestimez rezistența. Așa se face că și în anul pandemiei, sau poate tocmai pentru că am stat mai mult pe-acasă, m-am trezit în miezul a două șantiere concomitente, unul la țară și celălalt la oraș. Și, poate pentru că pînă la urmă există fire nevăzute care leagă lucrurile, în ambele locuri lucrările s-au împotmolit la instalația electrică.
La țară. În fiecare primăvară, cînd redeschid casa, am cîte o surpriză mai mult sau mai puțin înfricoșătoare. Robinetul de la căminul de apă a înghețat și s-a rupt, așadar nu mai am apă curentă. Dușumeaua bucătăriei este plină de limacși uriași, veniți nu se știe de unde, ca să își întindă balele pretutindeni și apoi să sucombe, așadar trebuie să stropesc chiar și pereții cu apă sărată (șmecherie!). În mansardă, peste iarnă au chefuit veverițele, așadar trebuie curățat serios și obturată calea de acces. Și multe altele, de o diversitate inepuizabilă. Ei, anul ăsta, în primăvară totul era la locul lui, așa cum lăsasem în toamnă. Im-pe-ca-bil!
Dar nu ne-am instalat bine, că au apărut trei muncitori în salopete, cu o scară lungă, o cutie de scule și... un baros. Trebuia mutat contorul electric în exterior, ca să poată fi citit și verificat în lipsa proprietarului. Zis și făcut. Unde-l punem? Eu zic: să îl așezăm aici, în dreapta ușii de intrare, în felul ăsta o să fie protejat de prispă și rămîne aproape de locul unde fusese fixat în tindă. Nu se poate, măi doamnă, noi nu avem voie să călcăm pe prispă, că e proprietatea dumneavoastră, trebuie să îl punem pe un perete lateral, să îl vedem din stradă. Mai întîi vom sparge peretele, ca să tragem firele. A fost de ajuns să îi fixez cu privirea, nu am apucat să deschid gura, că ei și-au și dat seama ce va urma. S-au răzgîndit, mai bine trecem firele prin tavan și le scoatem prin acoperiș, că așa nu spargem nimic la vedere. Oameni buni, zic, cel mai greu a fost să (re)fac acoperișul de șindrilă, a trebuit să aduc o echipă tocmai din Maramureș, nu îmi găurește nimeni învelitoarea! Păi, nu e nevoie, măi doamnă, scoatem doar trei șițe cu mîna, uite-așa. Pînă să recționez, gata, șindrila mea era știrbă și la următoarea ploaie – mansarda udă. De data asta am deschis gura, chiar și post factum, dar cu folos. Bucățile de lemn au fost îndesate la loc pe repede înainte și s-a decis urgent că cel mai bun loc e pe prispă lîngă ușă, unde propusesem mai întîi. Răsuflu ușurată și îi invit în tindă, să demonteze contorul vechi. Doi dintre ei se opintesc concomitent să-l smulgă din perete. Cade o bucată de tencuială, dar contorul rezistă. Acum am înțeles la ce avea să folosească barosul. Din două lovituri, contorul a fost făcut zob și a lăsat în urmă doar cele patru șuruburi (indemne) în care fusese fixat. De ce atîta sălbăticie? întreb. Hă-hă, păi, doar nu vroiați să îl mai folosiți la ceva! Mă uit la borta din perete, la tencuiala de pe jos și înțeleg că eu atîta pot. Cu vocea strangulată, le mulțumesc ceremonios și îi dau afară. De tot. Chiar dacă rămîn fără lumină. Peste o oră, se întorc împreună cu notabilitățile comunei și negociem (nu prea mult) terminarea operațiunii. Concluzie: la țară, unde toată lumea se pricepe la tot, salopeta și barosul te fac specialist. În această calitate, mai întîi distrugi și eventual critici instalația veche; apoi, dacă se mai poate, dregi ce era de dres, folosind funii, sîrme ruginite, resturi de cărămidă și, în general, tot ce mai ține omul pe lîngă casă. Și viața merge înainte.
La oraș. Casă veche de aproape un secol, instalații bătrîne, lockdown, economii nesperate, viață stătută (pe net), energie latentă, supraestimare a forțelor proprii. Și uite așa, hotărîm că a venit momentul înnoirilor. Tratăm cu o echipă de specialiști cu bune recomandări. Muncitorii se schimbă de la o zi la alta, dar și ei, și șeful de echipă sînt respectuoși, tăcuți și modești. Am trecut de etapa grea a schimbării conductelor de sub casă, cu săpături, trepidații, basculante de moloz etc. Am supraviețuit și am ajuns la activitatea „de subțire”, supraspecializată, instalația electrică. Prin beci, după decopertarea pereților, trec acum în neorînduială cabluri, tuburi, capete de fir. Sîntem liniștiți, specialiștii știu ce au de făcut, ne-au și explicat cu de-amănuntul.
Într-o dimineață răcoroasă de noiembrie, cînd centrala termică funcționa în plin, cînd în bucătărie Radio România Cultural mă însoțea la spălatul vaselor, cînd în birou computerul rămăsese în funcție, se aude un trosnet puternic urmat de liniștea aia care îți înfundă urechile. După cîteva clipe de dezmeticire, cîinele începe să latre de frică. Caut sursa trosnetului și constat că toate siguranțele erau căzute, iar ușa de la tablou sărise din balamale. (Da, știu, mi-am perfecționat vocabularul de specialitate.) Cobor la muncitori și aflu că loviseră cu barosul într-unul dintre tuburile bergman, așa, ca să vadă dacă mai servește la ceva. Îi rog insistent să nu mai umble la instalația electrică în absența electricianului și ei îmi promit respectuos să nu se mai atingă de nimic, că și ei s-au speriat. Ridic siguranțele și constat cu bucurie că încă am lumină. Sună la ușă unul dintre muncitori să îmi ceară un patent. În naivitatea mea, i-l împrumut, fără să mă gîndesc la ce îl va folosi. Peste un minut, gata, nu mai am curent. Cobor din nou și aflu că patentul a fost folosit ca să încerce să taie tubul bergman cu pricina. Îmi ies din fire, îmi tremură vocea și mîinile și îmi stăpînesc cu greu impulsul de a-i trimite acasă. Dar rezist! Nu am îmbătrînit degeaba, sînt mai înțeleaptă. Doar că... acum nu mai funcționează centrala termică. Se face tot mai frig, încerc degeaba metodele indicate în manualul de întrebuințare și sun la specialist. Se pare că sînt inconștientă dacă îmi închipui că în luna noiembrie, cînd toată lumea are probleme cu încălzirea, ar putea ajunge cineva la mine înainte de două săptămîni. Dau telefoane în neștire, dîrdîim, ne spălăm sănătos cu apă rece, dar în sfîrșit găsesc pe cineva care promite să vină a doua zi. Și vine, doar cu două ceasuri întîrziere! Însă acum nu are curent tot cartierul, de la ENEL ni se răspunde că își cer scuze pentru inconvenient, dar va mai dura o vreme. Acum se întunecă repede, umblăm prin casă cu lanterne de frunte, înfofoliți cu echipamentul de munte și ne preparăm ceai fierbinte pe aragaz. Înainte de culcare, vine și lumina. Dar depanatorul centralei plecase de mult. Ca să închei deocamdată, cînd în sfîrșit a ajuns un specialist la centrală, aflăm că biata de ea nu mai știe pe ce lume este și nu mai înțelege comenzile, pentru că avem grave fluctuații de curent. Căutăm din nou și descoperim că niște cabluri smulse din perete rămăseseră neizolate și pe acolo se scurgea aleatoriu (?) curentul nostru. Ce bine funcționau toate, înainte de îmbunătățiri! Concluzie: la oraș, ca la țară. Și viața merge înainte.
Ioana Popescu este etnolog.
Foto: wikimedia commons
