Bune purtări şi bune maniere la moarte

Cu ani în urmă, am cumpărat de pe teren o cruce ţărănească de fîntînă, pictată în culori vii. Acasă, am înfipt-o în pămînt lîngă gura furtunului din grădină. Cu prima ocazie, cînd am chemat doi muncitori să schimbe vechea instalaţie ruginită, m-am confruntat cu un refuz respectuos; nu puteau săpa tocmai în locul în care îmi îngropasem cîinele!?! E drept că grădina noastră e o adevărată hecatombă (fără cruci), care constituie un pomelnic în sine - sub forsiţia zace Zdreanţă, sub brad zace Dona, sub prun - Wurst şi lîngă el - Izabela. Dar nu sînt deloc convinsă că oamenii aceia erau atît de sensibili la animalele de casă, ba chiar cred că nu se sfiau să alunge cîinii vagabonzi cu pietre. Şi oricum, nu aveau de unde şti despre necropola cîinească. Acea prudenţă respectuoasă era pur şi simplu o reacţie retractilă general omenească în faţa morţii. Mărturisesc că ideea de a scrie despre moarte, fie chiar şi o jumătate de pagină, nu îmi produce nici mie un mare entuziasm. Între atitudinea adultă, cel puţin rezervată în faţa oricărei atingeri de funest, şi fascinaţia infantilă a morţii pare să nu existe nici un fel de continuitate. De pildă, îmi amintesc că una dintre ocupaţiile predilecte de la vîrsta preşcolară era joaca de-a moartea şi, mai ales, de-a înmormîntarea. Părinţii mei nu erau foarte duşi la biserică (în sensul propriu al cuvîntului), pînă la vîrsta aceea nu murise nimeni apropiat în jurul meu, iar singura mea relaţie directă cu ale mortului era mersul nemărturisit la biserica din apropiere, în fiecare sîmbătă, ca să mă înfrupt din coliva împărţită de pomană. Şi totuşi, împreună cu copiii vecinilor organizam înmormîntări ale unor fiinţe pe care eram nevoiţi să le îngropăm de vii. Mai precis, închideam într-o cutie de chibrituri cîţiva gîndăcei "ochiul Domnului" şi apoi îngropam pe maidanul de peste drum micul sicriu sui generis, ceea ce ne dădea ocazia, cîteva zile în şir, să bocim şi să organizăm pomeniri şi parastase. Ca să nu mai menţionez ritualul complex prilejuit de tragedia morţii accidentale a căţeluşei Una, pe care vara mea o îngropase sub o salcie în parcul Cerchez (teren peste care apasă astăzi clădirile Televiziunii Române). Atunci am construit pentru prima şi ultima dată în viaţă un monument funerar, din piatră cubică de caldarîm, vopsită cu alb, şi am plantat flori pe care le-am îngrijit o vară întreagă, cu sentimentul că o facem pentru bucuria Unei, în raiul căţeilor. Îmi amintesc că din cînd în cînd ne şi rugam, dar sînt incapabilă să refac în minte textul. Aşadar, indiferent că e vorba despre euforia sau despre angoasa morţii, a fi în preajma ei impune o reacţie activă. Reacţia poate fi asumarea în cunoştinţă de cauză a tradiţiilor moştenite şi punerea lor în practică, pentru că presupun comportamente cu putere simbolică verificată în timp la nivel social, sau atenuarea gravităţii evenimentului prin exprimări machiate, ca trecere în nefiinţă, părăsire etc., prin eludarea oricărui contact direct, chiar şi vizual, cu cel mort şi prin trecerea acestuia în sarcina exclusivă a profesioniştilor - medicii legişti, morga (cu tot ce presupune ea, inclusiv pregătirea estetică a mortului), firme de pompe funebre şi chiar specialişti responsabili cu regia artistică a înmormîntării (începînd cu ferpare şi sfîrşind cu muzica şi cuvîntările). Gama de soluţii şi rezolvări - exclusiv europene - cuprinde desfăşurări diferite, de la privegherea şi bocitul mortului acasă cu familia, prietenii şi vecinii, sărutul de despărţire, înhumarea cu oasele dezgropate ale strămoşilor la picioare, parastase şi sărindare cu pomană de haine, mobile şi pereţi de casă, mîncatul simbolic pe groapă sau alături de locul mortului la masă, cu ocazia marilor sărbători religioase, la păstratul cenuşii mortului în urne decorative preţioase amplasate pe mobila de reprezentare din salon, sau la mici reprezentaţii artistice de familie în aer liber, cu ocazia răspîndirii resturilor trupeşti (sub formă de cenuşă) în aer sau pe apă. În ultimă instanţă, toate aceste diferenţe ar trebui să constituie sursa unui dialog intercultural şi să genereze curiozitate de cunoaştere şi înţelegere reală a tradiţiilor spirituale. Şi totuşi de cele mai multe ori ele generează scandaluri, ca cel legat de dezgroparea moroiului (larg mediatizată) dintr-un sat din Oltenia. Pentru cel care a înţeles mecanismele mentalităţii tradiţionale rurale, lucrurile sînt limpezi, era vorba pur şi simplu despre o terapie simbolică, care nu face rău nimănui, în schimb, de cele mai multe ori, are efectul benefic scontat asupra unor indivizi foarte bolnavi. Pe cît este de adevărat că această practică magică este neigienică şi contrară dogmei creştine, pe atît era ea de rară, de locală şi de secretă. Şi în ultimă instanţă, era alegerea exclusivă a familiei mortului, care încerca în acest fel să corecteze greşelile rituale care generaseră apariţia moroiului. Prin acele practici simbolice, mortul îşi găsea în sfîrşit odihna, familia se însănătoşea, iar echilibrul grupului era restabilit. Judecate în afara contextului şi a mentalităţii tradiţionale care le-au generat, aceste practici devin scandaloase. Şi pot să mai adaug posibile "tradiţii de scandal", cum ar fi îngroparea mortului în gospodărie, departe de cimitirul proaspăt amenajat cu construcţii solide de beton, sau privegherea mortului cu mascaţi şi cu jocuri. Mă opresc aici cu o listă care ar putea fi mult mai lungă, adăugînd că e de ajuns să crezi, ca ţăranul român, că mortul e însetat şi speriat de întuneric pe parcursul călătoriei către dincolo, ca să ai grijă să pui la fereastră, în primele trei zile după moarte, o cană cu apă proaspătă şi o lumină, chiar dacă te afli la oraş. În ce mă priveşte, cred că e bine să faci ceea ce ştii că trebuie făcut, pentru că au făcut-o ai tăi înaintea ta şi ai lor înaintea lor, şi în felul acesta lumea a mers înainte fără crize sau dezechilibre majore. Dacă gesturile simbolice se bazează şi pe suportul credinţei, cu siguranţă moartea poate face parte în mod firesc din viaţă. Şi pentru că vorbeam de percepţie, din această perspectivă poate părea scandalos să ascunzi moartea de privirile celor apropiaţi, ca pe ceva impudic, şi să o laşi pe seama unor profesionişti aseptici şi estetizanţi. Sau mai precis, scandalos sau nu, cu cît moartea devine mai ascunsă şi mai puţin familiară, cu atît naşte mai multă angoasă; cînd nu stăpîneşti bunele purtări, poţi deveni foarte fragil.