Copilăria tăietorului de frunză la cîini
Aș fi putut să scriu despre însemnătatea magico-simbolică a copacilor în satul vechi românesc. Aș fi putut să scriu despre experiențele mele de etnolog pe teren, despre poveștile adevărate cu Muma Pădurii care fură somnul copiilor cuminți și îl dă fiului ei din scorbură, sau despre vînzarea rituală – la umbra frasinului – a copilului bolnav de moarte și însănătoșirea lui ulterioară, sau despre crucile de jurămînt din Oltenia, care cer iertare pentru promisiunile uitate, după moartea cuiva drag, sau despre aparițiile miraculoase ale icoanei Maicii Domnului, din trunchiul unui copac, și construirea în acel loc a unei biserici sau mînăstiri, sau chiar despre viața secretă a copacilor, așa cum am descoperit-o în paginile cărții pădurarului Peter Wohlleben.
Dar n-am să o fac. Prefer să mă refer la orașul copilăriei și tinereții mele și la felul în care ne trăiam noi, cei de vîrsta mea, relația cu copacii străzii în secolul trecut (na, c-am zis-o și pe-asta!).
Pe vremea cînd încă nu-l puteam pronunța pe rrr, ca să stau cuminte mi se dădea o foarfecă boantă, cu îndemnul să tai frunze la cîini. Mama se gîndise că nu-mi strica exersarea manualității fine, a răbdării și a grijii responsabile față de animale. Și, nu în ultimul rînd, spera să plîng mai puțin cînd eram luată peste picior. Apoi am început de capul meu să traforez frunzele între nervuri – un plin, un gol –, acțiune din care rezultau un soi de pene verzi; așa am învățat simetria și compoziția plastică. Toamna, bunica ne trimitea să adunăm frunze de pe jos (ce minunate covoare de frunze erau pe trotuare sau în parcuri și cum ne mai tăvăleam în ele), iar noi alegeam frunzele cele mai mari și mai viu colorate, pentru acasă. Bunica le călca cu fierul de călcat și le punea în vase de alamă, ca decor colorat de iarnă. Împreună cu verii mei adunam ghinde și castane de pe trotuarele din cartier, cu care construiam apoi animale, soldăței și tot felul de jucărioare cu ajutorul bețelor de chibrit. În clasele primare am început primele încercări de pictură, alături de copiii din vecini pe maidanul cu corcoduși înfloriți; mult mai tîrziu am descoperit că reinventaserăm pointillismul, dar atunci maidanul devenise deja terenul de sub clădirea Televiziunii Române. Îmi amintesc că aproape în fiecare curte de pe strada mea era un vișin sau un cais. Furam vișine cocoțată pe gardul vecinilor, iar din caisul nostru păstram doar sîmburii, ca să îi mănînc iarna la gura sobei, convinsă că sînt migdale. Am crescut pe stradă printre tei și plopi. Acum mă uit în jur și mă minunez de cît de repede s-au înălțat platanii sădiți de primărie în locul plopilor bătrîni. Și cît de puțin mă pot împrieteni cu fasonul lor eurocanadian, cu accent străin. Și cu atît mai puțin mă pot împăca cu căpușele lor – românești, că doar nu le-or fi adus cu ei în valize.
În ciuda intimității cotidiene cu arborii de oraș, nu prea știam mare lucru despre ei. Puteam să-i recunosc și să-i numesc, știam să deosebesc în parc conurile de brad lungărețe și lipicioase de cele de pin, în formă de con geometric, zdravene și bune de folosit pe post de minge, dar nimic din afara informației empirice. Acum știu tot mai mult, dar trăiesc tot mai departe de copaci. Frunzele și ghindele lor sînt adunate cu mătura sau cu tunul cu aer de către mase întregi de oameni plătiți exclusiv pentru asta, crengile bătrîne sau strîmbe sînt tăiate în fiecare toamnă și primăvară, în așa fel încît coroana li se ridică tot mai departe de pămînt și de mine.
Astăzi trăiesc într-un București „civilizat“, aparent mai ușor de întreținut, aflat într-un proces haotic de modernizare, o așezare care nu mai produce (sau își ascunde pudibond) resturile vegetale în fiecare toamnă, un „oraș beton“. Centrul își împinge murdăria spre margini, iar fragmentele de natură vie se refugiază în periferii. Cred că, din păcate, specificitatea Bucureştiului a devenit total incompatibilă cu starea de urbanitate către care se îndreaptă (pe apipăite).
Privesc în fiecare dimineață în care mă scoate cîinele la plimbare cum tinerii care se întorc de la alergare își îmbrățișează copacul preferat și stau așa, lipiți ca o a doua scoarță pe trunchiul bătrîn, pînă ce se reîncarcă de energie. Aproape că îmi fac milă acești copaci vampirizați din dragoste. Dar ei măcar sînt încă în viață.
Copacii străzii, în schimb, s-au refugiat pe Facebook. Pomii înfloriți, culcați la pămînt de buldozerele care pregăteau terenul pentru o nouă betonare, au devenit imagine-simbol și au suscitat comentarii indignate sau disperat-resemnate. De la „ăștia ne ciuntesc toți copacii din țară“, prin „vegetație sfîrtecată așa cum se cuvine la vitejii daci“, pînă la „brand de țară: primăvara la români este sezonul distrugerii vegetației“, reacțiile se înlănțuie ca într-o terapie sonoră – nu pentru copaci, ci pentru oamenii rămași orfani de natură.
Ioana Popescu este etnolog.
Foto: wikimedia commons
