Era una din acele zile cînd jurnaliștii stăteau cu orele în fața așa-numitei case a groazei din Caracal. Pîndeau orice informație, orice declarație. Oricine spunea ceva, toate microfoanele se îndreaptau spre el.

Mă aflam în zonă pentru un reportaj despre dispariţia celor două adolescente și nu aveam cum să ocolesc casa de pe strada Craiovei. La un moment dat, dincolo de banda care interzice apropierea de gardul casei lui Gheorghe Dincă, acolo unde scotoceau criminaliștii, apare o doamnă tînără (maximum 35 de ani) în sacou, pantaloni la dungă și pantofi cu toc. Era prefectul de Olt, numit în funcție doar de trei zile. Nimeni nu știa însă acest lucru, așa că ne-am repezit cu microfoanele. Să prindem tot. Să nu ne scape nimic.

Și femeia vorbește: „Am venit aici să văd cu ochii mei cum arată locul ăsta. Să mi se întipărească în memorie. Însă eu am încredere în instituţiile statului…“. În acel moment, deloc profesionist, mă trezesc întrebînd-o: „Serios?“. Desigur, dezaprobator, toți ochii s-au întors spre mine. Însă în momentul acela m-am gîndit: oare de cîte ori am stat cu microfonul întins spre un interlocutor gîndindu-mă că nu cred o iotă din ce-mi spune?

Pe de altă parte, nu puține au fost situațiile în care – mai ales în ultimii ani – a trebuit să duc muncă de convingere cu politicieni, primari sau oameni simpli ca să stea de vorbă cu mine. Să dea o declarație, să povestească sau să explice ce s-a întîmplat. Majoritatea îmi spuneau că nu mai au încredere în presă. Că le este teamă că vorbele lor vor fi răstălmăcite sau scoase din context. Sau – mai rău – mă întrebau: „Dar de ce să stau de vorbă cu dumneavoastră? Cu ce mă ajutați? Lucrurile rămîn neschimbate, oricum“.

Așadar, jurnaliștii nu mai au încredere în interlocutori. Și nici interlocutorii în jurnaliști. E reciprocă neîncrederea asta, așa cum ar trebui să fie încrederea. Veți spune, probabil, că îndoiala ar trebui să fie o calitate a jurnaliștilor. Să nu creadă orbește ce li se spune. Însă neîncrederea despre care vorbesc e mai mult decît îndoială. Și cum să scrie un jurnalist despre lucruri în care nu crede sau despre oameni pe care nu-i crede? Și cum să vorbească „o sursă“ și să spună lucruri importante unei prese lipsite, la rîndul ei, de credibilitate?

Cum s-a ajuns aici? Cum mai funcționează, în aceste condiții, povestea cu presa care este liantul între public și instituțiile statului, de exemplu? Eu cred că e o aparentă funcționare, cu foarte mari variații, între adevărurile subiective ale fiecăruia.

De o parte – instituțiile care se fac că ne informează, dînd către public doar datele pe care le consideră relevante sau care le ajută pentru imagine la un moment dat, iar de cealaltă parte – presa, care se face că informează, dînd date trunchiate, fără context, fără relevanță, manipulatorii.

Poate că, în multe cazuri, totul are de a face cu calitatea slabă a școlilor de jurnalism, cu schimbarea modului în care se face presă, cu comoditatea dată de rețelele sociale care iau informația, o învîrtesc ca într-o mașină de spălat și o livrează mai departe cosmetizată, într-un mod amatoristic, superficial și fără nici o responsabilitate.

În alte cazuri, însă, neîncrederea are legătură cu interesele fiecărui trust de presă. Au fost ani în care presa apărea în Barometrul Global al Corupției în topul celor mai corupte instituții din România.

Să nu uităm că, în ultimii ani, mulți ziariști au devenit politicieni, în timp ce politicienii au jucat rolul formatorilor de opinie, semnînd editoriale (lucru care se practică, însă, și în străinătate, dar în publicații cu o orientare politică clară, asumată). Iar toate acestea, puțin cîte puțin, pe nesimțite, au erodat încrederea. Și de o parte, și de cealaltă.

Răsfoind sondajele care s-au făcut în ultimii ani în România privind încrederea în instituții, aveam să aflu că, în ceea ce privește presa, aceasta oscilează între jumătate-jumătate, fără variații prea mari.

Potrivit unui studiu IRES, care analizează starea presei între 2010 și 2017, 2013 este anul în care media a fost credidată cel mai mult. Peste jumătate dintre românii chestionați au răspuns în 2013 că au multă și foarte multă încredere în presă (mai exact, 51%). La polul opus se află 2016, an în care românii au răspuns în procent de doar 40%, cel mai mic din perioada analizată, că au încredere multă și foarte multă în mass-media. De încredere mai ridicată se bucură presa în rîndul persoanelor între 51 și 65 de ani, în timp ce tinerii sînt mai reticenți cînd vine vorba despre știri. Iar de la lipsa de încredere la lipsa de respect nu e decît un pas.

Tot despre încredere e vorba și cînd se pune problema ca cititorii să plătească pentru știrile online. În România sînt încercări timide de publicații ale căror articole pot fi citite online contra cost. Pot fi numărate pe degetele de la o mînă și nu se cunosc date despre rentabilitatea acestei măsuri. Nici la nivel global lucrurile nu stau cu mult diferit. Cei care se abonează sau donează pentru știri ­online au un singur abonament, iar creșterea plăților s-a înregistrat doar ca excepție, în țări precum Norvegia sau Suedia – potrivit unui studiu Digital News Report, realizat de Reuters Institute la sfîrşitul lunii iulie. Utilizatorii plătesc mai degrabă pentru servicii de difuzare de filme, seriale și muzică decît pentru știri.

Cu alte cuvinte, lumea nu mai stă la coadă pentru știri, așa cum se întîmpla – la propriu – în primii ani după 1990. Nici nu se mai uită la ziarist cu aceeași încredere de atunci. În anii de început ai presei libere, redacțiile primeau sute sau mii de scrisori (dacă vorbim de redacțiile din orașele mari), iar oamenii cereau ajutorul jurnaliștilor pentru tot felul de nedreptăți. Ziarul era o instituție în sine. Era respectat, crezut, cumpărat. Chiar dacă în euforia anilor ’90 era greu să separi buna-credință de reaua-credință. Şi chiar dacă începutul presei democratice în România a fost, de fapt, cu un uriaș fake news legat de tot ce s-a întîmplat la Revoluție (teroriştii, apa otrăvită, manipularea incredibilă din acele zile).

După ce lucrurile s-au liniștit, presa românească a început să caute modele. Nu puține au fost media – în special cele de stat – care și-au luat ca reper BBC-ul. Am lucrat aproape zece ani la redacția în limba română a BBC World Service. Nici vorbă de vreo asemănare. Din nici un punct de vedere.

Mă întreb dacă putem vorbi despre o eșuare a presei, așa cum s-a întîmplat cu alte instituții, măcinate de neprofesionalism și interese. Sau mă întreb dacă măcar presa mai are încredere în ea însăși. Știu doar că încrederea se pierde ușor, dar se cîștigă și se păstrează foarte greu. Și că, în ultimii ani, au apărut încercări de regăsire a presei, prin proiecte online, deloc izolate, care par să reziste.

Să vedem unde vor duce toate astea. 

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată: Locuri, oameni, poveşti, Casa de pariuri literare, 2015.