Băiatul cu chitara
Peste drum de culcuşul Silviei stă Tavi. „Băiatul cu chitara.“ Tavi a văzut maşina de la Samusocial, pe care o ştie foarte bine, şi s-a apropiat. A primit şi el paharul cu supă caldă şi nişte haine groase. Tavi are 42 de ani. E timid şi… „mai sentimental, că sînt Rac. Şi ştiţi că Racii sînt mai sentimentali…“ Îl întreb unde locuieşte şi-mi spune glumind: „E, unde locuiesc? Aici, la vilă…“ Traversăm strada şi mă duce să‑mi arate adăpostul lui. În curtea unei case părăsite, şi-a făcut un cort. Îmi atrage atenţia să nu mă împiedic de sîrmele care sînt înşirate strategic de jur împrejur. „Pentru musafiri nepoftiţi!“ – îmi explică Tavi. „Dacă vine cineva peste mine, se împiedică de sîrmele astea!“ În cort, Tavi are o chitară. Îmi spune că, pe vremuri, a cîntat la Cenaclul „Flacăra“, că a fost dat şi la radio cu trei piese instrumentale, iar acum se pregăteşte pentru un festival de muzică folk. Dar ar avea nevoie de cineva care să cînte cu vocea. Despre el, despre cum a ajuns în stradă, vorbeşte puţin. Spune scurt că aşa a fost soarta. Aflu, însă, din vorbă în vorbă, că sîntem din acelaşi oraş. De undeva de la Dunăre. Şi că am locuit în acelaşi cartier. Nu ne vine nici unuia să credem. Fiecare cere amănunte despre celălalt… Unde a făcut şcoala, de cînd n‑a mai fost în oraş şi așa mai departe. Ca două vechi cunoştinţe pe care viaţa le-a adus, prin nu ştiu ce întîmplare, faţă-n faţă. Ne aşezăm pe treptele casei părăsite, îşi încălzeşte degetele şi îşi acordează chitara. „E, dacă tot sînteţi din Giurgiu, haideţi să vă cînt ceva! Ce să vă cînt eu dumneavoastră? Hai să vă cînt ceva frumos!“ Şi-mi cîntă „Balada“ de Ciprian Porumbescu, în timp ce, de pe partea cealaltă a străzii, cîinii Silviei latră.
