Sertarul cadourilor ratate sau atunci cînd ai impresia că ai primit cadoul altcuiva

Trebuie să recunoaștem, nu toate cadourile ne plac! Iar povestea cu „intenția contează“ nu e întotdeauna valabilă. Doar dacă vrem să fim politicoși cu ceilalți. Dar, dacă încercăm să fim sinceri cu noi, lucrurile stau, de multe ori, diferit. Cine nu și-ar dori să primească cel mai frumos, mai potrivit, mai necesar și surprinzător cadou?  

Să nu-mi spuneți că vă place să primiți lucruri nefolositoare, urîte, de proastă calitate, care se strică după a doua întrebuințare sau care – pur și simplu – nu vi se potrivesc!

Ce se întîmplă, însă, cu cadourile care nu ne plac sau care par să nu fie pentru noi? 

Unele pot să stea, cu anii, într-un sertar al cadourilor ratate. Altele pot să intre rapid într-un circuit. Poate crema asta îi e de folos altcuiva. Eu mai am trei care așteaptă să fie folosite. Sau bluza asta poate i se potrivește mai bine altcuiva. Pentru mine e un pic cam mică și nici culoarea nu mă avantajează. 

Uneori, am impresia că primesc cadoul altcuiva. Și, uneori, cînd simt asta, îl dau mai departe. Cine știe prin cîte mîini va trece pînă ajunge, în sfîrșit, la cel care chiar are nevoie de el. Sau la cineva care chiar se bucură de el.

Fir-ai tu să fii! De unde ai știut că vreau cadoul ăsta?

Nu-mi amintesc de prea multe cadouri primite în copilărie. O păpușă cît mine de înaltă (la vreo 6 ani), cu ochii verzi, părul scurt și ondulat, primită de Crăciun, devenise universul meu magic: în jurul ei se întîmplau toate jocurile copilăriei, toate lecțiile învățate sau serbările repetate, toate secretele împărtășite. Cel mai frumos și important cadou, de care m-am bucurat ani de zile și de care o să-mi amintesc toată viața. 

Așa cum am această amintire specială despre un cadou primit, am o amintire la fel de specială despre un cadou oferit. Era ziua unui băiețel, fiul unei prietene foarte bune. Împlinea 4 sau 5 ani. Și aveam noi o relație specială. El mi-era tare drag, iar eu eram pentru el un fel de supernanny. Știam de la mama lui ce-și dorește – un joc pe care-l văzuse într-o librărie, într-o cutie mare, colorată, cu tot felul de desene pe ea. Bineînțeles că i l-am cumpărat. Surpriza băiețelului, faptul că eu am ghicit ce-și dorește, bucuria din ochii lui mi le voi aminti, de-asemenea, toată viața. Fir-ai tu să fii! De unde ai știut că vreau cadoul ăsta? – mi-a zis cu toată inocența și bucuria din lume, pe care doar copiii pînă la o anumită vîrstă le au. 

Cînd creștem, privim cadourile altfel. Credem că ni se cuvin. Și avem tot felul de pretenții. Deseori am spus: Dacă mi-a dăruit așa ceva, înseamnă că nu mă cunoaște absolut deloc. Nu știe nimic despre mine dacă crede că îmi place pulovărul ăsta! 

Vai, cîte tragedii ale cadourilor ratate nu am trăit într-o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, a vieții noastre! Fără să știm că, poate, cel care ni le-a oferit chiar s-a străduit, s-a gîndit zile întregi la cadoul pe care-l considera potrivit.

Cînd eram copiii și mergeam la ziua vreunui vecin sau coleg de clasă alegeam drept cadou un bibelou din vitrină sau una din cărțile primite ca premiu, la școală. Variantele erau foarte limitate. Prin magazine nu se găseau prea multe și, în plus, nu decideam noi, ci părinții. Noroc că nu prea mi-am serbat ziua în copilărie, pentru că riscam să primesc aceleași lucruri: bibelouri sau cărți anoste.

Apoi, după ani de zile în care singurele parfumuri pe care le aveam erau fiolele cu apă de colonie din Bulgaria sau spray-urile Fa sau Rexona, devenise o mare bucurie să primești un parfum bun sau cît de cît diferit de cele cu care eram obișnuiți. Bine, și acum un parfum bun e o alegere fericită pentru un cadou potrivit. Doar că acum – ce să vezi?  – pretențiile au crescut și nu ne mai bucură orice parfum bun. Ci – cum spuneam – cel care ni se potrivește!

Cum s-a întîmplat să primesc așa ceva? 

Odată, o prietenă mi-a spus: Ți-am cumpărat ceva ce tu nu îți vei cumpăra niciodată! Dar, așa, dacă ți-am luat eu, poate o să porți!

Era o perioadă în care prietenele încercau să mă scoată din zona cuminte în care intrasem: totul trebuia să fie nu prea colorat, nu prea evident, modest cît cuprinde, ba chiar banal. Mi s-a părut inedită abordarea ei. Dar – ce să vezi? – nu am purtat niciodată mărgelele acelea. Prea mari, prea verzi, prea extravagante! 

Altă dată, am primit un ruj de un roz țipător care putea să facă geloase toate păpușile Barbie din lume. L-am dat mai departe, unei prietene mai curajoase, întrebîndu-mă revoltată și amuzată, deopotrivă: cum s-a întîmplat să primesc așa ceva? 

Mai nou, într-un grup de prietene avem o regulă foarte pragmatică. Și anume întrebăm sărbătorita ce-și dorește. Așa se face că va primi chiar cadoul cu pricina, în detaliu, firmă, culoare, model. E adevărat, se duce elementul surpriză, dar dispare și surpriza neplăcută, cînd te poți trezi că primești cadouri ratate cît pentru două sertare. 

Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua de ani buni. Dar sînt cîțiva oameni, apropiați, care insistă să-mi dăruiască ceva. Și mă tot întreabă ce mi-aș dori. De cele mai multe ori le spun: nimic, nimic, nimic! Deși îmi place ideea de a mă răsfăța într-un fel. Anul trecut, la sugestia mea, au pus mînă de la mînă și mi-au luat un abonament, pe o lună, la o piscină. A fost cea mai frumoasă lună din an. Și, iată, așa, cei dragi mi-au dăruit experiențe, stări, amintiri. 

Și, tot anul trecut, prietenele mi-au pregătit o petrecere-surpriză. Prima din viața mea. Și a fost minunat. Felul în care s-au organizat ele, în amănunt, să nu mă prind, să mă ducă într-un anumit loc, la o anumită oră. Și asta nu e deloc simplu cu un reporter atent la nuanțe, la detalii, suspicios din fire. 

– Și de ce mergem la Maria? – o întreb pe Livia. 

– I-am promis că-i duc un spray pentru cîinele ei, nu stăm mult!

– O sun să-i spun că venim?

– Sigur, te rog!

Iar Maria părea ca trezită din somn. Iar apoi, cînd urcam scările, observ că spray-ul cu pricina era pentru pisici, iar Maria are cîine. Îi atrag atenția Liviei. Spune: Nu, e în regulă! E și pentru cîini, și pentru pisici. Mă mir, nu înțeleg prea multe… iar cînd se deschide ușa, erau toate acolo, cu „Surpriiiise!“, un tort, ceva de băut, mici cadouri. Și nici nu a mai contat ce!

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio Europa FM. A publicat cartea 30 de povestiri adevărate,  Editura Casa de pariuri literare, 2016.