Epopeea emigranţilor din Moldova

Povestea ar putea să înceapă cu femeia care stă lîngă mine, în microbuzul Iaşi-Bucureşti. Plînge fără să-şi mai ascundă lacrimile. E însoţită de două fetiţe de vreo 6-7 ani, cu trăsături asiatice. Înainte să se urce în microbuz s-au îmbrăţişat îndelung cu o femeie despre care am ghicit că era mama femeii şi bunica fetelor. Ultimele fotografii făcute în autogară. Ultimele lacrimi şterse pe ascuns. Femeia are puţin peste 30 de ani. Cînd se mai linişteşte, o întreb direct dacă pleacă în străinătate. Aşa aflu că merge tocmai în Japonia. Trăieşte acolo de vreo zece ani. „Toată lumea se duce în Italia sau Spania“ – îmi spune. „Mi-am zis că acolo pot să mă duc oricînd, că e aproape. Şi m-am gîndit că – dacă tot plec – să mă duc într-un loc unde altfel n-aş ajunge niciodată. Am avut ocazia să aleg Japonia, şi am ales.“ Acolo predă limba engleză, la o şcoală. S-a căsătorit şi are cele două fetiţe – jumătate moldovence, jumătate japoneze. Au părul împletit în codiţe şi parcă sînt trase la indigo.

Şoferii microbuzelor sau autobuzelor care bat Moldova în lung şi-n lat cunosc dintr-o privire cine pleacă în vacanţă, cine pleacă la muncă în străinătate sau cine pleacă, pur şi simplu. Bagajele, lacrimile, scenele de despărţire spun tot.

„Mămico, am crezut că pleci şi mă laşi aici!“

Povestea emigranţilor continuă într-un sat din Vaslui. În familia Avădani, povestea cu străinătatea a început de mult. Tatăl a lucrat în Turcia, Serbia, Portugalia, apoi în Italia, iar acum se află în Marea Britanie. A plecat pentru că a realizat că în ţară, în satul lui din judeţul Vaslui, nu are şanse să facă mai nimic: salariile sînt mici, iar perioada în care reuşea să rămînă angajat – destul de scurtă, din cauza schimbărilor dese din economie. În Italia a stat, însă, cel mai mult. Aproape zece ani. Şi tot acolo şi-a adus şi soţia, pe Lăcrămioara. Fetiţa lor, Adelina, avea 3 ani cînd au plecat părinţii, iar ea a rămas cu bunicii. A stat despărţită de părinţi trei ani şi jumătate, timp în care aceştia au venit acasă o singură dată. De altfel, atunci cînd pleacă la muncă în străinătate, părinţii încearcă să vină în vizită cît mai rar, mai ales cînd sînt la mijloc şi copii. Pentru că despărţirea de ei – încă o dată – e greu de suportat de ambele părţi. Aşa a gîndit şi Lăcrămioara Avădani.

„Cînd am plecat prima dată“– povesteşte – „nu i-am spus prea multe fetei. Era micuţă, nu prea înţelegea ce se întîmplă. Dar mie mi s-a rupt inima. Socrul o învăţase să-mi spună: Mamă, tu pleci, dar mie o să-mi fie greu cu bunicii! Am plîns mult. De aici şi pînă la Vaslui am plîns încontinuu în autobuz. Şoferul mi a zis: Doamnă, nu v-am mai întrebat nimic. Mi-am dat seama că plecaţi în străinătate. Aşa plîng toate mamele cînd pleacă… Apoi, vorbeam des cu fata la telefon şi plîngeam de fiecare dată. Nu ştiu… vocea ei, felul în care vorbea, cum se apuca ea să facă tot felul de calcule, pentru ce ne trebuie bani şi cît mai avem de stat acolo, totul mă dădea peste cap. Cînd am venit acasă, la Crăciunul ăla din 2005, am găsit un copil răsfăţat, că bunicii i au făcut toate poftele, ca să nu ne simtă lipsa. I-am adus şi noi atunci de toate. Iar cînd am plecat, am plîns şi eu, şi taică-su, ca nişte copii. Ea, mititica, avea 5 ani atunci şi a vrut să arate că e puternică şi nu a plîns. A ţinut în ea pînă a doua zi, dimineaţa, cînd i-a dat sîngele pe nas din cauza stresului. Însă, de judecat, copilul nu ne-a judecat niciodată.“

Peste puţin timp, a venit momentul în care copilul să meargă în Italia, la părinţi. Atunci, Adelina avea aproape 7 ani. „Înainte să plecăm, am stat aici cîteva săptămîni şi… într-o zi m-am dus la Poştă. Sărăcuţa, a venit după mine într-un suflet: Mămico, am crezut că pleci iar şi mă laşi aici. Mai ţii minte, Adelina?“

Adelina este acum o adolescentă care şi-a trăit jumătate din viaţă în Italia şi jumătate în România. Ne ascultă povestind în curtea casei. Casa e cu etaj. Neterminată. Pentru casa asta, familia a stat – iar o parte din ea încă mai stă – în străinătate. Banii strînşi cu grijă, sacrificiile au ajutat la înălţarea casei. „E adevărat că am pierdut copilăria fetei, jocurile ei. Cînd era la grădiniţă, toţi copiii se duceau cu părinţii la serbare, ea nu. Cînd îi vedeam pozele, era îmbrăcată în îngeraş la o serbare, mi se rupea inima. Dar, dacă nu plecam, cu ce făceam casa? Aici nu ai nici cu ce să trăieşti. Dar să mai şi construieşti ceva? E imposibil! Acum, soţul lucrează la pavele în Anglia. Stă trei luni, mai vine acasă, pleacă iar. Ne tot spune că ar vrea să stea lîngă noi. Dar cu ce să trăim? Bine, noi nu stăm chiar rău, ne am descurca într-un fel, dar mai vrem! Trebuie să facem faţada la casă. Cu ce? Zilele trecute, am făcut o fîntînă. Ne-a costat 120 de milioane. Păi, dacă nu era el plecat, cu ce făceam? A ajuns şi el la 43 de ani şi zice că ar accepta un salariu mai mic în ţară, dar să fie lîngă familie. I-am zis: hai că te mai duci o dată, vii cu 2000 de lire, facem faţada la casă, punem gresie… că vrem să fie frumos, şi gata!“

Fata îşi aminteşte că şi pentru ea a fost dificil momentul despărţirii de părinţi, dar şi de prietenii din sat, cînd a trebuit să plece în Italia. „Acum am prieteni şi aici, dar şi în Italia. Fiecare despărţire a fost grea. Cu prietenii de aici mă vedeam în vacanţe, iar cu cei din Italia vorbesc tot timpul pe Internet, la telefon. Unde e casa mea?… Cred că aici e casa mea. Dar cred că în Italia aveam mai multe şanse să mă realizez, să-mi găsesc ceva de lucru…“

În Italia s-a mai născut un copil al familiei. Un băiat. „Pe ăsta, chiar de-o fi să mîncăm pîine cu ceapă, nu-l mai las!“– spune mama.

„Cînd vine tata?“

„Cînd vine tata?“, „Cînd vorbim cu tata?“, „Mie nu-mi place că tata e plecat…“

Sînt întrebări şi gînduri ale unui băiat de 9 ani. Alex. Întrebările le pune aproape în fiecare zi mamei sale. Locuieşte cu mama lui, Florentina Boboc, într-o cameră de 16 metri pătraţi, într-un cămin de nefamiliști, la marginea Iaşiului. Camera e mică, dar curată. O canapea care se poate transforma în pat, o masă scundă, un şifonier şi multe jucării de pluş. Baia e pe holul căminului şi o folosesc cinci familii. Această cameră mică şi acest băieţel care pune multe întrebări sînt motivele pentru care tatăl lui Alex a plecat de ceva vreme în Marea Britanie. A fost macaragiu în România. A rămas fără loc de muncă, n-a mai găsit altul şi s-a hotărît – ca atîţia alţii – să-şi încerce norocul în altă ţară. Familia are nevoie de bani. În primul rînd, pentru terapiile lui Alex, care suferă de o formă de autism. Apoi, pentru a cumpăra o casă mai mare.

Cînd vine tata?… Nu se ştie. Bărbatul a plecat printr-o firmă, cu un contract pe trei luni. Lucrează la o fermă de legume. Dar, pînă acum, nu a reuşit să trimită acasă nici un ban. A trebuit să plătească firmei un comision, plus banii de drum. Ştie că trei luni nu sînt suficiente pentru a strînge bani. Deja se gîndeşte să găsească un nou contract. La cules de mere. Să stea mai mult, să strîngă mai mulţi bani. Măcar să ştie de ce a plecat de-acasă.

Cînd vorbim cu tata?!… Răspunsul e simplu. Cînd mama are credit la telefon. Ultima oară, Alex nu a apucat să-i spună nimic. Au mai fost doar trei minute pe cartelă. Dar diseară… diseară vor vorbi din nou, căci a trecut o lună, iar acum mama are din nou minute cu Anglia. Alex va pune aceleaşi întrebări: „Cînd vii?“ şi „Ce jucării îmi aduci?“

Fata cu ochi albaştri şi dor de mama

„Cînd mi-e dor de mami, o sun… sau plîng“ – îmi spune Andreea şi chiar începe să plîngă cu suspine, pe scările treptei de la prispa pe care stăm de vorbă. „Anul trecut, de sărbători“– îmi spune bunica – „eram cu toţii acasă, am băut şampanie, Andreea fusese cu uratul şi, dintr-odată, am văzut-o că plînge. Mă, Andreea – i am zis –, ce e cu tine? Îmi spune: Mi-e dor de mama. Eram acolo cu toţii, toţi părinţii erau lîngă copiii lor… Era bine să fie şi mama cu mine – zice. Iar zilele trecute, au venit acasă mai multe mame plecate în străinătate, că li se terminase contractul, şi ea le-a văzut, că era la poartă… le a văzut cu bagajele, cum s-au pupat pe stradă cu familia… şi iar i-au dat lacrimile. Ce e, mamă? Ce e cu tine?… Dar de ce mama lui Bianca a venit şi mama mea nu? Şi am luat-o şi eu cum m-am priceput. I-am explicat că mamei Biancăi i s a terminat contractul. Tu zici că să vină mama. Vine, dar de unde bani? E greu şi fără mama, dar şi fără bani!“

Norocul fetei este că o are pe bunica. Asta o ţine tare. A terminat clasa a IV-a cu 10 pe linie şi ne arată diplomele obţinute pe la tot felul de concursuri, carnetul de note şi o poză cu mama, pe telefonul mobil. Au aceiaşi ochi albaştri.

Ultima oară cînd au vorbit, tata i-a promis că o să vină acasă

„Cine e acela tatăl meu? Eu nu-l cunosc pe tatăl meu!“– aşa a zis într-o bună zi Alexandru, un băieţel simpatic, de 7 ani, din satul Focuri, judeţul Iaşi. Şi a surprins-o pe bunica lui. „Cum adică, măi, nu ştii cine e taică-tu? Du-te şi dă drumul la Internet să vezi cine e taică-tu!“

Alexandru avea 2 ani cînd tatăl lui a plecat la muncă, în Italia. Curînd, a plecat şi mama. Numai că mama a venit de cîteva ori pe acasă, aşa că o ştie cît de cît. Dar de tata nu îşi aminteşte mai deloc. Vorbesc pe Internet şi la telefon. Dar nu-l ştie, aşa cum o ştie pe bunica şi pe cei patru fraţi ai lui. De obicei, nu se plînge. Merge la şcoală, se joacă, face năzbîtii, ca orice copil. Dar, în ziua aceea, a căzut el pe gînduri şi a întrebat-o pe bunica, la fel ca un om mare: „Cine e acela tatăl meu? Eu nu-l cunosc pe tatăl meu!“ „E, cum nu l cunoşti?!“ – spune bunica. „Ieri ai vorbit la Internet cu el!“

Bunica e plină de viaţă şi veselă. Nepoţii o iubesc şi se agaţă de fusta ei, ca puii de cloşcă. Dar, pentru Alexandru, tata e… tata. Ultima oară, cînd au vorbit, tata i-a promis că o să vină acasă. „Sigur!“ – zice bunica, vorbind cu drag de băiat. „I-ai zis să vină să te vadă că eşti mare, la şcoală, şi că eşti rău de pozne! Mila de bunica nu o înlocuieşte pe cea de mama sau de tata. Şi eu le zic: veniţi, mă, acasă, că aveţi casă, aveţi masă, aveţi copiii… eu nu ştiu nimic despre ei, cum se descurcă acolo. Mai trimit bani acasă şi atît. Mama nu s-a plîns niciodată. A plecat liniştită, că a ştiut cu cine-i lasă. Noroc că şi ei mă ascultă şi nu mi ies din cuvînt. Dar cînd l-am auzit pe ăsta micu’ întrebînd de taică-su, mi s a rupt inima!“

Satul care-şi vrea migranţii înapoi

Fărăoani este un sat atipic pentru Moldova. Un sat curat, îngrijit, cu case mari, solide, frumoase. Îţi vine să te opreşti la fiecare şi să o admiri. Casele au fost construite cu banii trimişi de localnicii care muncesc prin străinătate. Datorită lor s au deschis în zonă şi o grămadă de firme de construcţii şi de materiale de construcţii. Spre marginea satului, însă, mai e rătăcită cîte o casă de chirpici, fără gard, cu oameni săraci, care n-au luat calea străinătăţii. Sau, dacă au făcut-o, n-a ieşit nimic bun din asta. Aşa este şi casa în care, pînă chiar cu o zi înainte de a ajunge noi la Fărăoani, a locuit şi Mihai, un băiat de 10 ani. Mihai şi-a pus funia de gît, a agăţat-o de un prun din fundul curţii, şi gata. „Lasă că o să vedeţi voi ce surpriză îi fac eu lu’ mama“ – ar fi spus băiatul copiilor cu care obişnuia să se joace pe stradă. Mama lui tocmai plecase la muncă, în Germania. Bunica n-a mai vrut să-l ţină pe băiat, mama – supărată – ar fi zis că-l dă de suflet… Pînă la urmă, băiatul a rămas în familia unei mătuşi: ea nu lucrează nicăieri, bărbatul ei este văcarul satului şi amîndoi beau. Obişnuiau să-şi trimită fata de 7 ani şi nepotul la magazinul cel mai apropiat să cumpere vin şi bere. Uneori, copiilor le rămîneau bani de o îngheţată şi erau fericiţi. Povestea lui Mihai este una dramatică. Nu e singulară, dar nici reprezentativă pentru copiii rămaşi acasă.

În registrul agricol din Fărăoani sînt trecute peste 6000 de persoane. La ultimul recensămînt, însă, au ieşit doar puţin mai mult de jumătate. Diferenţa – sînt în străinătate. Italia, Belgia, Marea Britanie. Aflu de la Primărie că multe din casele frumoase pe care le-am văzut sînt goale. Unele chiar devastate. Migraţia se simte şi în familia administratorului localităţii, Cristina Ciularu-Pal. Din cinci fraţi, doar ea a rămas acasă şi e convinsă că se poate trăi bine şi aici. De fapt, marea majoritate a celor care au plecat în străinătate şi-au luat copiii acolo, dar spun că se vor întoarce, la un moment dat. Unii s-au întors deja. Isidor Sîrbu e unul dintre ei. Nu are mai mult de 45 de ani, dar pare mai bătrîn. Poate din cauza prafului de var care îi acoperă faţa, părul şi tricoul decolorat. Vorbeşte repede, jumătate în română, jumătate în italiană. Cînd a plecat, a plecat pentru că toată lumea făcea asta. Era un exod. Dar erau şi nevoile. „Am trecut graniţa fraudulos, la începutul anilor ’90, cu călăuze. Eram un grup de 12 persoane. Am mers pe jos o săptămînă pînă-n Padova, numai prin păduri. Dacă apăreau grănicerii, trebuia să fugim care încotro. O fată s-a pierdut de grup. Dumnezeu ştie ce s-a întîmplat cu ea. Eu am zis că plec pentru șase luni, că vin acasă cu o sacoşă de lire, cum era atunci, şi gata! Ei, şi am stat acolo mai bine de douăzeci de ani. Dar sacoşa e tot goală! Am băgat tot ce am cîştigat în casă şi într-o firmă de construcţii pe care mi-am deschis-o aici. Dar gata, m-am săturat de străinătăţuri. Douăzeci de ani de haiducie mi-ajung. Oricum, aici s-au schimbat multe. Cînd am plecat era noroi pe drum, aveam WC-ul în curte… S au schimbat multe!“

Şi Roca Adrian a plecat şi s-a întors. Dar ar pleca din nou. „Prima dată am plecat în ’94, cu autocarul. Am dormit prin parcuri, dar de lucru am găsit din prima zi. La început, aveam o bicicletă şi atît. După cîteva luni, însă, mi-am chemat şi soţia. Am muncit şi am agonisit. Iar acolo nu era mizerie. Aici, mă deranjează mizeria de pe străzi. Şi birocraţia. Şi faptul că vor să-ţi ia şi pielea de pe tine. Au zis că ne ajută dacă ne întoarcem, însă, pe noi, ăştia mici, ne frînează din prima. Două controale dacă mai vin de la ANAF şi plec direct în Australia. Nici nu mă mai uit în urmă! Vorbesc prostii… nu-mi pare rău că m-am întors, mă descurc eu şi aici, nu mor de foame. Dar, de cînd am venit, trăiesc numai din banii cîştigaţi în Italia, mă îmbrac de la second-hand, nu-mi permit un concediu… Deşi, dacă mă gîndesc puţin, dacă aş găsi pe cineva să vînd firma, aş vinde şi aş pleca!“

Oscilaţia între a pleca sau a rămîne, a rămîne sau a se întoarce, între viaţa de aici şi viaţa de acolo pare să domine viaţa celor care au apucat să vadă cum e în străinătate. Primăria din satul cu case mari, frumoase şi – unele – pustii încearcă să-i aducă acasă pe cei care au plecat. A implicat şi Biserica Catolică din sat în încercarea asta, se dau ca exemplu afacerile unora care, deşi n-au muncit în străinătate, au reuşit şi acasă. Dacă cei plecaţi se întorc, ar creşte numărul locuitorilor şi comuna ar îndeplini una dintre condiţiile care nu i permit accesul la fondurile europene, poate nu s-ar închide una din şcoli, poate cei întorşi investesc în afaceri. Aşa că, de cîţiva ani, pe 15 august, Primăria organizează un fel de sărbătoare a comunei, dedicată celor plecaţi. E un fel de încercare de reunire a satului. Măcar atunci.

Încercări de întoarcere în ţară vin şi din partea celor care sînt plecaţi deja. De altfel, poveştile de mai sus le-am aflat dînd o mînă de ajutor unui proiect al Asociaţiei Românilor din Belgia, RomBel. Un proiect pentru reunirea familiilor românilor plecaţi la muncă în străinătate. Proiectul se cheamă „Copii lăsaţi în urmă“. Ideea lui este de a arăta autorităţilor române, dar şi celor europene, că nu le este bine nici copiilor care rămîn acasă şi nici părinţilor care pleacă. Cum pot fi reunite familiile? RomBel cere măsuri pe termen lung de reducere a sărăciei, cauza principală a migraţiei, dar şi sprijin special pentru copii: de la bani la asistenţă psihologică, programe speciale after school şi aşa mai departe.

Pe de altă parte, o profesoară îmi spunea că mulţi dintre cei care pleacă nu o fac neapărat din cauza sărăciei şi că în satul ei, din Teleorman, a apărut o adevărată competiţie: cine are mai mult, cine are casa mai mare sau maşina mai scumpă. De fapt, migraţia forţei de muncă se transformă, odată cu transformările din economie şi politică. Unii se întorc, alţii pleacă. A apărut şi un soi de migraţie de subzistenţă. Din multe familii pleacă, de obicei, doar tatăl, pentru perioade scurte, de obicei trei luni. Apoi revin, cheltuiesc banii adunaţi şi pleacă iar.

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Casa de Pariuri Literare, 2015.

Foto: O. Cărare