Stînga, dreapta, vizavi

Publicat în Dilema Veche nr. 741 din 3-9 mai 2018
Stînga, dreapta, vizavi jpeg

Primii mei vecini sînt ca niște personaje aproape inventate. Pot să jur că nu i-am cunoscut niciodată. Dar ei au fost acolo. În casa din stînga, în cea din dreapta, peste drum sau peste două străzi. Îi știu din poveștile părinților, dar imaginea mea despre ei – cum arătau, cum se purtau, cum vorbeau – nu știu dacă e cea reală sau dacă mintea mea nu le-a creat un chip, o voce, un caracter. Îmi amintesc ca prin vis o femeie oarbă, cu părul împletit în două cozi -lungi și subțiri, care stătea în casa din fundul străzii. Nevăzătoare fiind, se descurca, însă, singură aproape cu tot ce avea de făcut prin casă. Uneori, mama ne lăsa pe mine și pe fratele meu (mai mare) să stăm în curtea ei, să-i mai ținem de urît. Asta chiar îmi amintesc, pentru că știu că îi recitam toate poeziile și îi cîntam toate cîntecele pe care le știam, iar într-o zi era să o pățesc, cînd – nu mă întrebați de ce! – ne-am jucat, eu și fratele meu, „de-a mortul“. Și știam noi că morții au vată în nas. Toată strada a aflat apoi de spaima pe care am tras-o cînd am descoperit că nu mai puteam să respir, iar săraca femeie nu știa de ce plîng.

Eram prea mică și cred că m-am intersectat vreo patru ani cu primii mei vecini. Pînă cînd ne-am mutat la bloc.

Era unul dintre puținele blocuri care, pe vremea aceea, puteau fi cumpărate, printr-un împrumut făcut la CEC. Așa numitele blocuri PP – adică proprietate personală. Cînd mă gîndesc acum, realizez că era aproape un nonsens în comunism. Dar au fost construite cîteva astfel de blocuri în oraș. Celelalte – cele mai multe – aveau apartamente care erau date de stat cu chirie. Ai mei de-abia au găsit un apartament din ăsta, bun de cumpărat, la etajul 4 al unuia dintre blocuri. Așa că ne-am trezit cu vecini noi, care au fost acolo – în apartamentul din stîn-ga sau din dreapta, la etajul de jos sau pe scara cealaltă – aproape 30 de ani. Pînă am plecat eu. În alt oraș, în alt bloc, cu alți vecini.

Ne-am trezit, așadar, la începutul anilor ’70, în blocul din cartierul Tineretului, din Giugiu, tot felul de oameni. Majoritatea muncitori. Dar aveam pe scară și o profesoară, și o secretară de partid, și un inginer la un abator. În rest, muncitori. Douăzeci de familii, cu 21 de copii, în total. La etajul 4, unde stăteam noi, eram cei mai mulți. Locuiam acolo, în cele patru apartamente de pe palier, șapte copii. Mai toți eram de aceeași vîrstă, ceea ce a fost grozav. Am crescut împreună și ne-am jucat împreună. Jocuri din acelea adevărate. N am ratat nimic: „Elasticul“, „Flori-Fete-Filme sau Băieți“, „Țară-țară, vrem ostași“, „Verde-stop, n-ai voie să iei“, „Bîza“, „Șotronul“, „Mima“, „V-ați ascunselea“… tot ce vrei și ce nu vrei! Băieții trăgeau cu cornete în trecători, iar noi, fetele, întindeam preșurile pe iarba din fața blocului, aduceam păpușile și le făceam mîncare din iarbă și pămînt, sub geamul lui Tanti Florica de la parter. Toate astea le făceam cu vecinii mei copii. Cu Liliana, de la 2, am fost colegă de bancă dintr a întîia pînă într-a patra. Avem clasica fotografie din prima zi de școală, în bancă: două fetițe speriate, cu pampoane mari, ca niște urechi de Minnie Mouse (chiar dacă noi nu prea știam cine e Minnie -Mouse). Cu Angelica, de la 1, m-am împrietenit cînd am crescut un pic și mi-ar fi plăcut să fie iubita fratelui meu, așa că apelam la tot felul de strategii copilărești pentru a-i face să se pupe. Avem o fotografie împreună în fața blocului, lîngă un cireș care era la vremea aceea cît noi – două fetițe de 6 7 ani tunse „castron“ și agățate de o coardă. Înainte să fie tăiat, însă, acum cîțiva ani, cireșul ajunsese cît blocul și continua să facă cireșe mari, pietroase și bune. Cu Dana, de la 3, am rămas prietenă pînă azi și am amintiri de pe vremea cînd mamaia ei mă lăsa, uneori, cu biberonul plin cu lapte, să-i dau să mănînce, cînd era bebeluș. Se spune că, uneori, chiar eu, ditamai fata de școală, îi beam laptele din biberon, dar nu au existat niciodată probe în acest sens, așa că lucrurile au rămas nelămurite. De Vali, de la 2, mi-a plăcut, dar pentru că nu știam cum să-i arăt asta (eram prin clasa a II-a!), îl băteam, cum prindeam ocazia, iar el începea să plîngă și maică-sa, o femeie despre care am crezut întotdeauna că muncește prea mult, mă certa de la fereastră. Striga la mine să îi las băiatul în pace.

Multe făceau sau strigau vecinii de la sau la ferestre. Era ca un repertoriu intrat într-un soi de folclor. De la „Tanti Geta, o lăsați pe Georgiana afară?“ la „Intră în casă, că e tîrziu!“ sau „Hai la masă!“, „Mai stau un pic!“, „Să nu te miști din fața blocului!“, „Mama, Petre de la 2 nu vrea să-mi dea și mie mingea!“, „Mișcă te în casă, imediat!“, „Vecină, vezi că iar curge la baie țeava aia!“, „Hai, nu vii pe la mine?“, „Lasă că vezi tu!“.

Tot de la geamuri se arunca uneori o minge uitată în casă sau un pulovăr sau o căciulă – dacă te prindea seara afară și se făcea frig. Sau un măr, să nu-ți fie foame. Ba, uneori, se lăsa ușor în jos o sfoară de la un geam și legam de ea te miri ce: o cheie sau un obiect care căzuse de la etaj și, ca să nu mai coboare vecinul, îl trăgea cu sfoara înapoi.

Primul telefon a fost instalat pe scara blocului tîrziu, cînd eu eram deja prin clasa a VIII-a. Așa că am prins vremurile acelea cînd vecinii își băteau la ușă ca să-și spună sau ca să-și ceară lucruri. Iar ușile se deschideau mai întotdeauna și mai întotdeauna se dădea ceașca de ulei sau lingura de zahăr sau cana de făină cerută. Vecinii nu prea se uitau pe vizor. Deschideau ușa larg, cu încredere. Doar noi, copiii vecini, fuseserăm învățați să nu deschidem ușa pînă nu întrebăm de trei ori „Cine e?“ și pînă nu ne asigurăm că știm cine e de partea cealaltă.

O fereastră de la etajul 2, care dădea în spatele blocului, a fost scena unei povești de dragoste neacceptate de părinții fetei. De acolo, de la etajul 2, și-a aruncat sacii cu haine, iar ea a plecat pe ușă, cu mîinile goale, și nu s-a mai întors. A fugit de acasă.

Erau, însă, și ferestre de la care nu striga nimeni, niciodată, nimic. Erau ferestrele de la care, după perdea, se știa cine intră, cine iese, cînd, cu cine. Pentru orice eventualitate.

Faptul că ne-am nimerit acolo, în PP-ul de pe strada Tineretului, tot felul de oameni s-a dovedit a fi o întîmplare fericită. Erau anii comunismului, cînd totul se vindea pe cartelă, iar multe lucruri nu se găseau în magazine. Însă o vecină lucra la fabrica de pîine și avea o listă cu vecinii cărora le aducea – contracost sau pentru alte produse, la schimb – pîine caldă, făină sau chiar drojdie. Un vecin lucra la Abator și vindea carne proaspătă pe scară. Altul aducea de la fabrica de conserve unde lucra tot felul de legume cu care aproviziona vecinii. Bucăți mari de pînză de la „Dunăreana“ – fabrica de textile – se găseau la vecina de la 3. Și tot așa. Nu înțelegeam, copil fiind, de ce se făcea trocul ăsta, chiar dacă uneori primeam sau dădeam unele produse, cînd nu era mama acasă. Era, de fapt, modul în care ne ajutam între noi, vecinii, să trecem prin comunism. Nimeni nu a turnat niciodată pe nimeni, nimeni nu s-a certat niciodată (prea tare) cu nimeni. Cred. Iar pe vremea aceea nu existau bormașini. Cred.

Locul acela căruia îi spuneam generic „fața blocului“ – și care acum nu prea mai există – a fost și un fel de școală. La cei șapte ani de acasă se pot adăuga foarte bine și cei „cîțiva ani din fața blocului“. Erai învățat să spui sărut mîna vecinilor. Iar dacă nu o făceai, vecinii te trăgeau de mînecă: „Hei, tu nu știi să spui sărut mîna? Ți-a mîncat pisica limba?“ Sau, dacă ne auzeau vorbind prostii – și ne mai auzeau! –, erau primii care ne certau. Ba nimeni nu se supăra prea tare dacă un vecin ne trăgea o ușoară urecheală sau ne lipea o palmă pe fund.

Nu-mi amintesc conflicte majore între vecinii mei. De nici un fel. Mai degrabă acum, cînd unii au murit, alții s-au mutat, toți au îmbătrînit… parcă acum s-au mai înstrăinat și au descoperit că ar avea cine știe ce lucruri de împărțit.

Eu am continuat să am alți vecini, în alt oraș, în alt bloc. De data aceasta, cu douăzeci de apartamente pe palier. Îi știu doar pe cîțiva: doamna Iulia, care era prietenă cu doamna de la care am cumpărat garsoniera, vecina din dreapta – o bătrînă doamnă cu origini rusești și cu ochi incredibil de albaștri –, „dom’ profesor“ care nu mai iese cu zilele din casă, a slăbit mult și nu mai face glumele pe care le făcea cînd ne întîlneam la lift acum cîțiva ani, doamna care-mi udă florile cînd plec în concediu și… administratorul. A, să nu uit, că n am cum: mai e vecinul de deasupra, care mă inundă periodic.

Vecinii mei de azi, din București, nu îi știu. Dar îi simt. Și îi aud în fel și chip. În chip de bormașină, de pat care scîrțîie, de pași grei care traversează camera de la un capăt la altul în fugă, parcă, de bași care se aud în boxe, de oameni grăbiți, încruntați.

În rest, în blocul meu e liniște, ca într-o stațiune. 

Liliana Nicolae este jurnalist.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.