Doamna Pagu aleargă
În dimineaţa în care m-am întîlnit cu doamna Pagu, a ieşit soarele. Asta după ce, zile la rînd, au fost doar nori, nori, nori. Aşa că m-am gîndit că e un semn bun. Cînd mi-a deschis uşa, femeia – tunsă scurt, cu părul alb – radia de-a dreptul. Iar amîndouă eram îmbrăcate în roşu. Ce coincidenţă! „Şi amîndouă avem ochii albaştri!“ – remarc eu. „Nu, iubita! Ai mei sînt verzi.“
Ne aşezăm lîngă fereastră, în lumina soarelui slab, dar hotărît, de februarie. Eu – pe fotoliu, cu o cafeluţă „tare şi bună“ alături. Doamna Pagu – în faţa mea, pe un scaun pitic. Acolo a stat cuminte, ca o şcolăriţă, cu mîinile pe genunchi şi spatele drept, cît a durat discuţia noastră.
De ce m-am dus la doamna Pagu – Elena Pagu? Aflasem că, la 86 de ani, e dublă campioană la marş şi multiplă campioană europeană. Vîrsta ei e dublă faţă de a mea. Deci, a trăit cam două vieţi de-ale mele. Ei bine, la vîrsta ei, doamna Pagu încă aleargă cinci kilometri, de trei ori pe săptămînă. De unde atîta energie?! Eu, dacă aş fi stat în locul ei, cinci minute pe scaunul pitic, aş fi început să mă foiesc în căutarea unei poziţii mai bune. Doamna Pagu – nu.
Totul a început într-un sat de lîngă Suceava. Elena Pagu mergea la o şcoală aflată la 9 kilometri de casa ei. 9 – dus, 9 – întors. Era vremea războiului şi şcolăriţa de-atunci trebuia să meargă pe o şosea unde armata rusă avea puncte de observaţie. Uneori, cînd trecea pe-acolo, i se făcea părul măciucă. Simţea cum privirea unui soldat aproape că o pipăia cu binoclul. Alteori, auzea cîte o exclamaţie de sus, dintr-un turn de observaţie: Kak krasiva smatritsia!!! Adică: „Ce frumos se vede!“
Anii au trecut şi, între timp, Elena Pagu intrase la liceu şi drumul nu mai era de 9, ci de 7 kilometri. De fapt, nici nu mai contau doi kilometri în plus sau în minus! Mersul pe jos devenise un fel de-a fi. Odată, o birjă a oprit în dreptul ei şi un domn elegant a invitat-o să urce. S-a întîmplat de vreo două ori să ajungă cu birja la liceu, pînă cînd o profesoară, care a văzut-o coborînd în faţa liceului, i-a atras atenţia că „nu e frumos să călătorească cu un necunoscut“.
Aşa că şi-a reluat drumurile pe jos.
Mama ei se trezea special cu noaptea în cap, pentru ca ea să ajungă la timp la şcoală. Unul dintre fraţi, Costică, avea o pasiune un pic mai ciudată: deşuruba ceasurile. Aşa că nici un ceas nu mai rămăsese întreg în toată casa. Dar mama se trezea oricum, iar Elena ajungea uneori la şcoală înaintea femeii de serviciu, încît ar fi putut să facă focul în clasă, în locul ei.
După liceu, Elena Pagu a făcut o şcoală de asistente medicale. Asistente de ocrotire – aşa se numeau atunci. Şi a continuat să meargă. Iarăşi, kilometri întregi, în fiecare zi, de la o casă la alta, să vadă copiii, să facă muncă de prevenire, vaccinuri sau să asiste la vreo naştere. Ţine minte şi acum primul ţipăt al copiilor cînd veneau pe lume! Un „ooooa“ prelung, care schimba totul în casa în care se auzea. Puţin – şi în inima femeii care-i dăduse o mînă de ajutor.
Doamna Pagu se mutase deja la Bacău. Acolo erau şi blocuri, aşa că urca şi cobora zeci de etaje pe zi. Lifturile de-abia apăruseră, dar oamenii se cam temeau să le folosească.
Din cînd în cînd, Elena Pagu priveşte soarele care intră pe geam. „Ştiţi, eu dau de mîncare la păsări! Ia să vedem! A mai venit vreuna la mămăligă? Hei, tu! Ăla cu ciocu’ negru! Nu mînca tot, mai lasă-le şi la ăştia mici!“
Aproape de fereastra ei de la etajul patru, se înalţă un plop luuung şi subţire. „Cînd se umple de frunze, se umple şi de păsărele! I-am zis plopului Costică, aşa cum îl chema pe fratele cu ceasurile!“
Apoi, femeia care a mers toată viaţa pe jos a ieşit la pensie. Îi murise soţul şi simţea că pică într-o depresie. „Trebuia să iau măsuri!“ – îmi spune pe un ton hotărît, aproape milităreşte. „Neapărat trebuia să fac ceva!“ Şi a început să alerge. La început, prin parcul central din Bacău. Asta era acum vreo 30 de ani. Era ilar! Scandalos pentru orăşelul de provincie! Oamenii îşi făceau cruce. „A înnebunit madam Nichifor!“ – spuneau (aşa o chema pe doamna Pagu după primul soţ).
Însă, alergînd aşa, prin parcul din Bacău, lîngă care era şi un combinat ce emana tot felul de mirosuri, l-a cunoscut pe cel care urma să-i devină al doilea soţ. Şi lui îi plăcea să alerge. Dar în Bucureşti. Aşa că s-au mutat împreună în Capitală! Aici, s-au alăturat unui grup de vîrstnici, cu care se întîlneau periodic şi se antrenau pentru competiţii, la categoria „masters“. Mai întîi, competiţiile pe cartier, pe oraş, pe ţară, pe continent şi – apogeul – cele mondiale! Femeia, aparent firavă, de pe scaunul pitic, a fost de două ori campioană mondială la marş. Mi-arată pozele, mi-arată cupele, medaliile... Ce vremuri! Ce amintiri!
„În Bucureşti, o singură dată şi-a mai făcut un cetăţean cruce cînd m-a văzut alergînd. Alergam desculţă, prin zăpadă. Ninsese şi era o zăpadă curată şi pufoasă, aşa că mi-am zis: «Eu trebuie să alerg prin zăpada asta!» Ştiţi, competiţiile sînt un stimulent, mai ales pentru noi, vîrstnicii. Ai un calendar, ştii că peste două luni ai o competiţie, te antrenezi... ai un scop! Cînd îţi doreşti ceva şi eşti vîrstnic e foarte important. Că dacă nu-ţi mai doreşti nimic eşti bun de îngropat!“ – şi rîde după o asemenea concluzie...
„Dar – o întreb – cînd poţi să simţi sau să spui «Gata! Am îmbătrînit!», cînd îmbătrîneşte un om?“
„E greu de spus, iubita mea! Sînt manifestări juvenile la vîrsta senectuţii, şi invers.“
„Dar dumneavoastră nu sînteţi bătrînă, nu-i aşa?“
„Bineînţeles că nu! – şi rîde cu un rîs viu, pentru care aproape că o invidiez. Nu sînt bătrînă. Am doar 86 de ani şi şapte luni!“
„Aveţi vreun secret?“
„Am mai multe. Dar cred că cel mai important e să te mulţumeşti cu ce ai, cu ce poţi realiza prin forţele tale, fără să-i stinghereşti prea mult pe alţii, fără să depinzi prea mult de alţii. Altfel... mişcarea şi iubirea mă ţin vie, dinamică, cu chef de viaţă. Dar să ştii că sînt raţională. Ştiu că n-am eternitatea în faţa mea! Şi am trecut prin multe. Dar sînt încă dreaptă, sînt în picioare şi pot să fac un marş de 10 km, şi acum! Mai primesc cîte o musafiră... Mai bîrfim că ăsta e sufletul conversaţiei... Sînt un om normal. Aproape. Cînd alerg, mă simt liberă, mă bucur de natură şi de locurile pe care le străbat.“
Peste cîteva zile, ne întîlnim să alergăm împreună. De fapt, să facem marş. Doamna Pagu îmi dă primele lecţii: „Uite, coatele trebuie ţinute pe lîngă corp şi mişti braţele, iubita! Iar paşii... uite, ca la armată, aproape!“ Îmi arată şi, curînd, prinde viteză. Eu – pe lîngă ea – încerc să ţin pasul.
„Ei, cum e? Cum e?“
„Hmm.... Rapid!“ zic eu.
„Rapid?! O lăsăm mai uşor atunci.“
„Nu, nu! Că mă descurc!“
„La competiţii e foarte important cum faci paşii. Dacă nu-i faci corect, eşti descalificat. Mie nu mi s-a întîmplat niciodată. Şi nici n-am abandonat vreodată vreo cursă. Ei, cum e? Cum e?“
Seara, domna Pagu îşi pune un CD. Acum e Chopin, dar îi place mult Mozart, pentru că e mai vesel, mai optimist. Ia o carte, mai citeşte sau mai dezleagă un rebus. Nu-şi lasă mintea să se odihnească. Uneori, învaţă poezii. Din alea fără rimă, care se reţin mai greu. „Nu-mi mai este uşor, dar am metodele mele. Scriu cîte o strofă pe o coală de hîrtie şi las una lîngă aragaz, în bucătărie, una pe policioara de la baie, alta pe noptieră. Aşa le reţin mai uşor!“ Uneori, doamna Pagu cîntă.
Varianta audio a acestui reportaj poate fi ascultată la http://www.romania-actualitati.ro/inima_nu_face_riduri-47667
Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.
Foto: arhiva personală, L. Nicolae
